Așa se liniști. Își zicea că toată tulburarea numai cărțile i-au pricinuit-o, deschizându-i ferestrele altei vieți, cu ispitiri și păcate. Cine trăiește pentru Isus, n-are trebuință de învățătură, ci numai de credință. Adevăratul suflet cucernic se ferește de prilejurile care-i pot zdruncina credința. Întocmai cum spuneau și ceilalți frați disprețuitori ai bibliotecii.
Peste câteva săptămâni amintirea Margaretei pieri ca un vis fără urme. De altfel gândurile îi fură întoarse spre grija cea mare ce stăpânea tot mai stăruitor sufletele pioase. Nici doi ani nu mai erau până la împlinirea miei de ani de la Hristos, care însemna sfârșitul lumii și judecata supremă. În mănăstire se vorbea mereu de apropierea vremii. Înfricoșarea sporea. Semne dese vesteau venirea Mielului. A fost moartea cea neagră, acuma amenința foametea, căci de trei ani seceta e așa de aprigă încât oamenii de-abia își mai trag zilele din rodul pământului. Totuși mulțimea nu părăsea calea păcatelor și nu se pocăia. Ticăloșiile lumii se întețeau încât duhoarea lor se ridica, sfidătoare, până la cer. Preoții și călugării se bălăceau în rele întocmai ca și slăbănogii și nemernicii vieții.
Episcopii și cârmuitorii se întreceau în încercări de-a lămuri poporul că credința despre sfârșitul lumii e păcătoasă.
Lămuririle lor mai mult măreau îngrijorarea.
Adeodatus credea puternic în apropierea sfârșitului când Satana cel încătușat va fi slobozit pe pământ să distrugă vița și sămânța omenească ticăloasă. Dormea cu Apocalipsul la căpătâi. Cu cât îl citea mai sârguincios, cu atât cuvintele întunecate i se înfățișau ca niște lumini strălucitoare. Compara cele ce auzea că se petrec în lume cu prevestirile din cartea sfântă și se cutremura de orbirea celor ce nu vor să vadă. Începu să-i roadă în inimă o îndoială: poate că păcătuiește stând la adăpostul zidurilor unde nu pătrunde ispita? Nu ferindu-se de încercări, ci înfruntându-le și biruindu-le se întărește credința slujitorului Domnului. E ușor să fii curat când mâna Diavolului nu te atinge. Binele n-ar exista în lume, dacă n-ar fi și răul.
De-abia în lupta cu răul se pot învedera binele și virtutea.
Vru să caute ispitele, să iasă în lume și să-și oțelească sufletul. Se gândi să facă un pelerinaj până la Ierusalim sau barem la Roma, să sufere chinuri și durere pentru credința lui. Celariarul Primin, aflându-i planurile, îl convinse să mai aștepte.
Apoi, în toiul iernii, aproape de Crăciun, se ivi pe cer o cometă care spăimântă toată lumea. Era atât de luminoasă, că se vedea și ziua, parc-ar fi umblat să înghită soarele.
Oamenii așteptau din ceas în ceas prăpădul. Chiar episcopii împărțeau binecuvântarea apostolică și iertarea păcatelor spre a mântui cât mai multe suflete pentru viața eternă. Țăranii dimprejur se adunară sub zidurile mănăstirii, să-i găsească lângă lăcașul sfânt trâmbițele judecății din urmă, se îmbulzeau la spovedanie și se rugau fierbinte cu ochii în sus, spre cerul tăinuitor de primejdii.
După ce se stinse semnul ceresc și lumea reintră repede în făgașul vieții desfrânate, inima lui Adeodatus se umplu de amărăciune. Se simțea nevrednic de mila Atotputernicului pentru că el huzurea în chilie, în loc să propovăduiască prin vorbe și fapte credința binefăcătoare. Cum se desprimăvără, se înfățișă la abatele Kempten și-i mărturisi plângând zbuciumă rile, cerându-i voie să plece printre oamenii rătăciți, să-i întoarcă pe calea mântuirii. Abatelui îi plăcu gândul tânărului călugăr. Ca să-l pună la o încercare prealabilă, îl însărcină să-i ducă o scrisoare către arhiepiscopul Willegis din Mainz, să se înapoieze curând cu răspunsul și, dacă dorința de plecare îi va mai stărui în suflet, pe urmă să meargă încotro îl va îndrepta Dumnezeu.
Adeodatus coborî în valea Rinului, trecu prin sate și orașe, sosi într-o seară sub zidurile bătrânei cetăți Mainz și mase pe câmp, nevroind să se adăpostească prin hanurile ce se aflau în apropierea porților închise și despre care auzise că sunt cuiburi de pierzanie pentru sufletele cele mai tari în credință.
În noaptea aceasta, pe când se odihnea ghemuit sub un copac înmugurit, i se arătă întâia oară Diavolul, sub chipul unui cățeluș negru cu ochii ca doi cărbuni aprinși. Necuratul se apropia mereu, tiptil, dar dispărea în beznă îndată ce călugărul își făcea semnul crucii. Spre miezul nopții, ațipind puțin, văzu chipul Fecioarei Maria, coborând parcă din icoana lui scumpă.
Preacurata îi zâmbea blând. Pe buzele-i sfinte, Adeodatus citea cuvântul: „Iubește…“ În aceeași clipă se trezi, simțind aproape de obrazul drept o respirație caldă și văzând iar ochii ca doi cărbuni aprinși. Sudori reci îi broboneau fruntea. Brațul îi tremura încât de-abia putu schița semnul mântuitor al crucii.
Se ridică în genunchi și începu să se roage fierbinte. Așa îl găsi răsăritul soarelui.
Intră în Mainz împreună cu carele țăranilor care duceau merinde și dijme. Paznicii porții, văzându-l murdar de noroi, râseră:
— Uite, călugărașul, cum s-a tăvălit ca un purcel printre purcele!
Adeodatus roși, dar nici nu ridică ochii. Merse pe străzile întortocheate, printre casele cu coperișuri țuguiate și cu zidurile mohorâte, înainte, ca și când ar fi umblat toată viața numai pe-aici. Oamenii se opreau, se mirau de înfățișarea lui sălbatică și se închinau ori îl ocărau. Dădu peste un halebardier ce se plimba sever prin fața unui palat. Își aduse atunci aminte că are de împlinit o misiune și că nu știe unde poate găsi pe arhiepiscopul Willegis. Halebardierul îi arătă, fără a scoate un cuvânt, un turn ascuțit și înalt care se ridica departe deasupra tuturor caselor. Călugărul porni într-acolo. Se rătăci.
Pe la amiază de-abia nimeri în piața dominată de reședința guvernatorului spiritual și militar al orașului. Pătrunse în clădirea greoaie și întunecoasă, cu ochii mereu în pământ, pe o scară cu treptele tocite, cuprins într-un vălmășag de oameni urcând spre aceeași țintă, își făcea cruce din când în când și murmura frânturi de rugăciuni. Vedea numai cizme mari cu pinteni lungi și sandale cu curele sub sutane castanii.
Apoi deodată se pomeni într-o sală vastă, cu ferestrele întocmai ca ale bazilicii din Lorsch și cu un tron strălucitor în care ședea un bătrân cu barba neagră pișcată abia de cărunțeală, cu obrajii roșii, îmbrăcat în haină scumpă de hexamiton cu ape mătăsoase și având în dreapta toiagul episcopal. Adeodatus își croi drum cu coatele prin mulțimea de preoți și ostași, și se prăbuși la picioarele tronului, parc-ar fi căutat acolo apărare și odihnă. Un lăncier îl apucă de umăr, vrând să-l arunce înapoi. Arhiepiscopul însă făcu semn să-l lase. Călugărul scoase din sân scrisoarea și o întinse, bâlbâind istovit:
— Abatele… sfântul… Lorsch…
Fața stăpânului orașului se însenină. Luă scrisoarea și începu să citească. Adeodatus îl privea și în privirea aceasta tremurau mii de speranțe tulburi. Văzu în ochii marelui păstor aprinzânduse o lumină ciudată, batjocoritoare, care-l spăimântă. Apoi auzi glasul lui compătimitor:
— Ei, sărmanul Kempten! A rămas tot cu nălucirile pioase.
Arhiepiscopul Willegis se uită zâmbind la cei dimprejur, clătină din cap și adăugă:
— Spune abatelui, tinere, să fie liniștit! N-a sosit încă sfârșitul lumii! Să citească mai cu luare aminte cărțile sfinte și să-și alunge din suflet îngrijorarea, așa să-i spui, tinere! De altfel îi vom trimite și răspuns scris, mai târziu.
Adeodatus nici nu mai sărută mâna arhiepiscopului. Fugi din sală, coborî pe scara de piatră, alergă pe ulițe, îngrozit, așteptând din moment în moment să se pornească o ploaie de foc și pucioasă care să nimicească cuibul nelegiuirii, precum au fost prăpădite odinioară Sodoma și Gomora.
Ieși din oraș plângând cu hohot. Paznicii se hârjoneau cu niște țărance și nici nu-l luară în seamă. Adeodatus, desculț, cu capul gol, alerga, parcă l-ar fi gonit. Spre seară ajunse întrun sat. Bătu la multe porți în zadar. Țăranii se fereau de călugării rătăcitori ca de diavoli. De-abia porcarul îl găzdui după oarecare șovăiri, fiindcă avea o fată mărișoară. Era evlavios și nevoiaș, cu o droaie de copii. Povesti călugărului mulțime de întâmplări destrăbălate și crime monstruoase care vesteau sfârșitul lumii. Îl îndemnă să se oprească negreșit la Niersteyn, să caute pe pustnicul sfânt dacă vrea într-adevăr să audă glasul Domnului.
Până la Niersteyn merse două zile. Un copil îl călăuzi la lăcașul schimnicului, sub o stâncă, lângă apele Rinului.
Copilul îi spuse că sfântul n-are nume, că trăiește acolo de ani de zile, singur, și că afurisește pe oricine încearcă să se apropie. Adeodatus se apropie umilit. Pe o lespede de piatră, în genunchi, pustnicul se ruga, scrutând cerul cu privirea înflăcărată, lovindu-și pieptul cu pumnii încât îi tremura barba încâlcită, plină de noroi și mărăcini. Cuvintele nu se înțelegeau, ci doar un mormăit prelung. Când simți pe Adeodatus, întoarse capul spre el, îl cântări și rosti răspicat:
— Vii să mă ispitești, Diavole, sub chip de om? Călugărul căzu în genunchi, se închină și tăcu. În ochi avea lacrimi și o privire atât de amărâtă, că sfântul murmură:
— Am fost și eu ca tine, iar acuma iată-mă mai ticălos, ne-vrednic să mă alinte lumina soarelui.
Își continuă apoi rugăciunile până se coborî întunericul, fără a se mai uita la tânărul călugăr care se simțea fericit că barem poate sta în apropierea unui sfânt. De câteva ori, în cursul nopții, Adeodatus se deșteptă în mormăituri mânioase: pustnicul alunga diavolii ce încercau să se apropie.
Șapte zile și șapte nopți petrecu Adeodatus în preajma anahoretului.
Nu-i află numele, dar îi descoperi povestea. Era dintre călugării de la mănăstirea Farfa, cei ce uciseseră pe abatele Dagobert, aduseseră acolo femei și trăiseră mulți ani numai în desfrâu și blestemății. Într-o bună zi, pustnicul de azi, cuprins de remușcări, a fugit dintre tovarășii criminali, a rătăcit prin Italia, a căutat să urce pe muntele Gargano în vârful căruia se zice că sihaștrii sfinți stau de vorbă cu îngerii, a fost însă oprit la jumătate cale de un glas care i-a poruncit să trăiască și să ispășească dacă vrea să dobândească iertare de la Dumnezeu. Atunci a plecat mai departe prin lume, s-a hrănit numai cu rădăcini și a nimerit aici unde vrea să-și încheie viața păcătoasă vestind apelor cuvântul Domnului, căci oamenii, scufundați în noroi până-n gât, nu mai sunt în stare să se pocăiască și vor fi stârpiți curând de pe fața pământului. A început anul când se împlinește mileniul, se înmulțesc mereu semnele sfârșitului, dar nimeni nu ia seama.
Numai când vor suna trâmbițele arhanghelilor, se vor dezmetici păcătoșii, dar va fi prea târziu.
Adeodatus sosi la mănăstire împăcat și mângâiat. Avea singura grijă să-l găsească judecata cea mare cu inima curată.
Cuvintele arhiepiscopului stârniră indignare în Lorsch. Abatele Kempten muri înainte de-a veni răspunsul scris de la Mainz.
Călugării văzură în moartea cuviosului lor stăpân favoarea Mântuitorului care a vrut înadins să-l ferească de chinurile pierzaniei obștești.
Iar nu mai părăsea chilia Adeodatus, decât când se ducea la bazilică. Postea și ajuna și se ruga. Nu citea nimic. Chiar cărțile de rugăciuni le aruncase. Îi spusese și pustnicului: cartea e izvorul relelor, începutul și sfârșitul tuturor păcatelor de moarte.
Icoana Fecioarei Maria veghea asupra lui, neîncetat, cu ochii ei prea iertători. Uneori totuși se mai surprindea morfolind amintiri lumești: ba o scenă nerușinată zărită pe drumul spre Mainz, ba iarăși întâlnirea de odinioară cu Margareta Hippler…
Nu șovăia deloc. Trecea îndată în camera flagelației și își tortura carnea până i se potolea sângele.
Veni un abate nou în fruntea mănăstirii. Era tânăr, se îmbrăca îngrijit și iubea cărțile. Adeodatus nu vedea într-însul nici urmă de adevărată cucernicie. Începu în mănăstire o viață mai slobodă. Fură aduși câțiva frați învățați să reorganizeze școala, iar alții să cerceteze volumele bibliotecii și să le înmulțească.
Noul abate nu mai dădea voie călugărilor nici să vorbească despre sfârșitul lumii, deși era acuma aproape. Declară într-o homilie, de pe amvon, că e o erezie să se creadă în asemenea copilării, că nicăieri în cărțile sfinte nu se spune asemenea absurditate.
— Iartă-l, Doamne, că nu știe ce vorbește! bolborosi Adeoda-tus auzind vorbele abatelui care i se păreau un sacrilegiu.
Ultima zi sosi cu un semn îngrozitor. Pe cer se ivise brusc o cometă. Însuși abatele se sperie, iar călugării așteptau din clipă în clipă să răsune trâmbițele sfârșitului. Noaptea spori înfricoșarea. Se făcu în bazilică o liturghie care avea să dureze până va începe judecata divină. Toți frații, chiar cei laici, se îmbulzeau să fie mai aproape de altar în momentul suprem.
Curtea mănăstirii se umpluse de țărani. Când înfloriră zorile în ferestrele multicolore, abatele încheie repede slujba și plecă să se culce, șoptind celor dimprejur:
— Nu v-am spus că n-are să fie nimic? Toată lumea respiră ușurată și se împrăștie. Adeodatus însă rămase în genunchi, în același loc, cu ochii la crucea de aur de pe altar, cu ghimpele dezamăgirii în inimă, așteptând totuși minunea. Lumânările se stinseră pe rând. Doar câteva candele mai pâlpâiau ici-colo. Era acuma singur în bazilica întunecoasă.
Inima îi tremura, sfioasă, într-o așteptare mare. Gândurile toate i se împletiră într-o fâșie luminoasă în care înțelesurile se pierdeau încet-încet. Avea simțământul că sufletul i se desprinde ușor și plutește lin deasupra vieții. Biserica se umplu apoi de o lumină viorie. Dintr-o firidă înaltă, Fecioara Maria în haină albă, cu surâsul blând pe fața-i albă, coborî de pe soclu și veni spre dânsul, cu brațele întinse, albe, îngânând cuvinte pe care inima lui le simțea, înțelegându-le. O fericire atât de mare îi cuprindea sufletul, încât își dădea seama că n-ar putea-o îndura dacă ar ține mai mult. Și deodată lumina se stinse, vedenia se risipi, iar Adeodatus se prăbuși în nesimțire pe treptele altarului.
Se deșteptă în chilie, pe patul de scânduri, întâlnind îndată privirea Fecioarei din icoană. Spinul îndoielii îi dispăruse din inimă. Acuma știa că a tălmăcit greșit proorocirea din Apocalips.
— Când se vor implini o mie de ani de la învierea Mielului, nu de la naștere! își zise cu încredere. Mila Domnului e nemărginită! Iată treizeci și trei de ani pentru pocăința deplină a oamenilor!