Ileana!… Ileana!… murmură Toma îndurerat de fericire.
Își aflaseră numele, de-abia după ce, într-o îmbrățișare vijelioasă, sufletele lor s-au topit într-unul singur. Își povestiră trecutul și povestirea o întrerupeau prin sărutări care le spuneau mai mult decât toate cuvintele născocite de mintea omenească.
Ileana era de douăzeci și patru de ani și de șase ani măritată cu Ștefan Aleksandrovici Poplinski. Mărturisi că l-a luat din dragoste și l-a iubit numai pe el până ce a zărit deunăzi pe Toma. E un om foarte bun, blând și sentimental.
A fost ofițer în garda imperială și, în vremea războiului, aghiotant al țarului. Avea mari proprietăți în Ucraina apuseană și e unicul descendent al unei familii nobile de origine poloneză. S-au căsătorit în al doilea an al războiului, la Moscova, unde Ileana, orfană, trăia în casa unor rude bogate, moldoveni. Când a izbucnit revoluția, a început calvarul lor.
Poplinski fusese amenințat mereu cu moartea. În sfârșit, după ce au ajuns bolșevicii la putere, au trebuit să fugă în străinătate. S-au oprit la Berlin. Au trăit trei ani cum a vrut Dumnezeu.
Din toată averea lor, rămăseseră numai cu bijuteriile. Rând pe rând, în așteptarea vremurilor mai bune, s-au dus colierele, inelele, brățările. Nu mai aveau nici o speranță. Atunci s-au hotărât să vie în România. Ileana se născuse în Basarabia. Moșia părintească din județul Bălți era zestrea ei. Deși tatăl său fusese funcționar superior, în casă au vorbit moldovenește. Dacă ar izbuti să salveze măcar o parte din pământurile strămoșești, viitorul lor ar fi asigurat. Sosiră la București să se intereseze de soarta moșiei. Se gândeau să se stabilească aici, mai ales dacă ar avea noroc să-și redobândească averea.
Erau acum de două luni în Capitală, fără a fi ajuns să descurce lucrurile. Moșia fusese împărțită la țărani, afară de conac și câteva zeci de hectare primprejur. Poplinski, prin emigranți ruși, făcuse oarecare legături, dar dificultățile păreau de neînvins. Neștiind decât rusește și nemțește, se înțelegea anevoie, deși altfel câștiga iute simpatii. Ar fi trebuit să se repeadă pe la Chișinău, chiar la moșie, să pornească de-acolo firul afacerii. Se izbea de greutăți bănești și nici pe Ileana nu se îndura s-o lase singură. Aici trăiesc foarte cumpătat. Nu au nici un servitor. Ea singură îngrijește apartamentul mobilat.
Pe urmă Toma se oferi să le fie de ajutor.
Ileana îi ceru să facă întâi cunoștință cu Poplinski. Toma refuză și-i spuse că-l urăște. Ea insistă:
— Aveți să vă împrieteniți, ai să vezi! E o inimă de aur.
Îi făcu ea planul cum să intre în vorbă fără să-i trezească bănuieli. Toma se încăpățâna. I se părea o nedemnitate ceea ce i se cerea. Se gândea cum s-o smulgă din mâinile lui, nu să se apropie de el. În sfârșit trebui să plece. Când ajunse acasă, își aduse aminte că nici cel puțin nu s-a înțeles cu Ileana când s-o mai vadă. Despărțirea de ea îl chinuia. Îi venea să se întoarcă, să înfrunte pe Poplinski.
Seara nu se mai putu stăpâni. Se duse la restaurantul de pe Bulevard. Nu intră până nu se convinse că Ileana cu Poplinski sunt înăuntru. Întâlni în treacăt privirea ei, care îl îndemna. Se apropie, ceru voie să se așeze. Apoi se prezentă.
Planul ei se împlinise.
Poplinski era într-adevăr simpatic. Vorbeau nemțește, dar Ileana nu înțelegea bine. Cu ea vorbea românește. Râdeau.
Toma îi invită să-i vadă casa, să prânzească o dată împreună.
Poplinski primi numaidecât, mărturisind fără înconjur că ar fi fericit să scape de restaurant măcar o zi.
Se împrieteniră, precum prevestise Ileana. Se ducea și Toma pe la ei, veneau și ei pe la dânsul. Cu cât se legau însă, cu atât Toma își vedea nădejdea mai întunecată. Cu ea singură de-abia se mai putea întâlni. Trebuia să umble cu Poplinski pe la ministere, pe la avocați. De câte ori i se plângea, ea zâmbea și șoptea:
— Lasă, Toma, fii răbdător…
Avea glasul moale și îndulcea cuvintele moldovenește.
Toma era ca un câine care, când se uită în ochii stăpânei, pierde orice îndârjire. În sfârșit, după cinci săptămâni, îi ceru energic să se despartă de Poplinski. Ea se înduioșă și plânse.
Îi mărturisi că n-are curajul să-l părăsească tocmai acuma când e atât de nenorocit. Poplinski s-ar sinucide, dacă cumva n-ar omorî-o mai întâi pe ea. E blajin, dar desperarea cine știe ce-ar face dintr-însul? Toma cunoscu iar ceasuri de chinuri, ca în zilele când o pierduse întâia oară. Îndoieli îi rodeau inima. Dacă Ileana îl ține în cumpănă cu celălalt, înseamnă că el nu e mai mult pentru ea decât Poplinski. Atunci toate închipuirile lui despre o iubire extraordinară au fost deșertăciuni bolnave.
Peste câteva zile însă găsi pe Ileana veselă, zburdând ca o pasăre:
— Acuma îl las, Toma, pe Poplinski! Acuma trebuie să-l las! Îmi pare rău că va suferi din pricina mea, dar nu se mai poate!
Toma se zăpăci de bucurie. Nu mai voia să-i dea drumul.
Să vie în casa lui și se însărcinează el să se descurce cu Poplinski. Nu-i pasă nici de scandal, dacă ar fi să fie! Ileana îl mulcomi cu o vorbă care îl făcu mai fericit:
— Pentru copilul nostru trebuie să fii cuminte…
Până azi Toma Novac își tăinuise iubirea chiar față de Aleman. Acuma sufletul îi era atât de plin de mândrie, că nu și-o mai putea ascunde. Bătrânul nu se miră deloc. Bănuise că a întâlnit-o, tocmai fiindcă nu i-a mai vorbit despre ea.
— Dacă e într-adevăr perechea d-tale și v-ați unit, înseamnă că vi s-a împlinit destinul divin! declară Aleman cu ochii înlăcrimați. Fericirea d-voastră e fericirea adevărată!
Toma râse și-l bătu pe umăr:
— Veșnic cu sistemul d-tale! Veșnic! Ești un romantic incurabil, domnule Aleman!
— Pe d-ta nici fericirea nu te poate convinge? întrebă, serios, bătrânul.
— Să mă convingă? se minună Toma. Adică îți închipui că omul fericit trebuie să se gândească la moarte? Parc-ai fi dricar, prietene!
— Atunci, în ciuda tuturor dovezilor, nu crezi?
— Cred, cred tot ce vrei! strigă Toma Novac deodată cu o strălucire pe față. Fiindcă vreau să-ți fac plăcere, vreau să fii și d-ta fericit, să fie toată lumea fericită! Iubirea e taina tainelor, domnule Aleman!
Poplinski trebuia să plece negreșit la Chișinău. Numai ziua urma să se hotărască. Planul lui Toma era gata. ÎI făcuse Ileana. Îndată ce va porni el în Basarabia, ei vor pleca în străinătate pentru o vreme, până se va împăca Poplinski cu situația. În sfârșit se hotărî: Poplinski va pleca în seara de 6 iulie. Mai erau trei zile. Toma Novac obținuse pașapoartele.
Fierbea. Ileana mai avea o teamă: dacă Poplinski se va înverșuna s-o ia și pe dânsa la Chișinău? În ajun ținură toți trei sfat. Poplinski părea posomorât și avea tremurări ciudate în priviri. Se plângea că vor fi mari cheltuieli, dar arăta multă încredere. Toma, cu discreția cuvenită, îi oferi un împrumut până se vor aranja cu moșia.
Ileana protestă, dar Poplinski primi cu un surâs amar:
— Emigrantul poate să împrumute de la prieteni. Altfel ar trebui să piară.
Se uită la Toma, lung, scrutător. Toma plecă ochii și spuse repede că, între prieteni, nu se cuvine să fie neîncredere ori sfială, că e fericit să poată face un serviciu atât de neînsemnat lui Poplinski, un om încântător…
— Încântător, exact! mormăi Poplinski, întunecat.
Ileana aștepta acuma întrebarea de care îi era frică. Veni, dar atât de moale, parcă însuși Poplinski ar fi făcut-o numai de formă. Ea începu să explice că nu se simte tocmai bine, că o călătorie lungă ar îmbolnăvi-o de tot. Poplinski se împăcă îndată și nu mai stărui. Toma se înfricoșă de bătăile inimii sale, își mușca buzele să-și stăpânească bucuria.
Pe urmă Poplinski își aduse aminte că nu poate pleca la drum fără nici o armă. De la Chișinău va trebui să meargă pe la Bălți, pe la moșie. Cum să umble cu mâna goală? Toma crezu că e un pretext prin care vrea să amâne plecarea, să le răstoarne toate planurile. Se înfioră. Îi dădu dreptate și-i spuse că el are arme acasă.
— Dacă ai vrea să-mi faci o plăcere, ți-aș aduce eu un revolver bun, urmă dânsul, frecându-și încurcat mâinile. De altfel mă gândeam să te însoțesc până la gară…
Poplinski îi mulțumi, strângându-i mâna și îmbrățișându-l:
— Ești un prieten adevărat!
Toma n-avea nici o armă, afară de o carabină nemțească stricată pe care o păstra ca amintire din campanie. Trebui să alerge, să cumpere un revolver. Se felicita pentru ideea ce a avut-o. Petrecându-l la gară, va fi sigur că a plecat.
Veni mai devreme. Ileana pregătea geamantanul și plângea.
Toma vru să-i arate lui Poplinski cum se mânuiește revolverul.
— Mulțumesc… cunosc! râse emigrantul. Suntem prieteni vechi!
Se apropia ora trenului. Ileana se aruncă în brațele lui Poplinski, hohotind, parcă i-ar fi cerut iertare. Poplinski o strânse la piept, mișcat, bolborosind:
— Ileana, Ileana… Fii cuminte!… Nu plec departe… Și apoi nu mai ești singură…
Toma se simți obligat să murmure:
— Dacă doamna îmi dă voie, am să mă interesez din când în când…
— Te rog eu, mult! zise Poplinski, fără să se uite la el, mângâind spatele femeii.
Apoi coborâră în curtea mică, pavată. Din ușă, Ileana strigă blând, făcând semn cu mâna:
— Să nu stai mult, Sașa! Să te întorci numaidecât!
— Da, da… Mă întorc numaidecât! răspunse Poplinski.
Se înserase. Până la gară se întunecă. Trenul era încărcat.
Poplinski de-abia găsi un loc pe coridor:
— N-are a face. Pot sta și în picioare.
Se îmbrățișară și se sărutară. Toma rămase pe peron până ce trenul dispăru în noapte. Atunci fu cuprins de remușcări.
Se simțea umilit și ticăloșit. Purtarea lui față de Poplinski i se părea murdară. Regreta că a ascultat pe Ileana și a legat cunoștință și prietenie cu el.
— Acuma e prea târziu! Acuma ce-mi mai pasă de Poplinski? zise apoi scuturându-se de gândurile negre. Ileana mă așteaptă!
O găsi puțin întristată, parcă și ea ar fi avut remușcările lui.
— Bietul Sașa! murmură Ileana. Ce mâhnit are să fie când se va întoarce și eu nu voi mai fi aici!
Se priviră adânc în ochi și uitară îndată pe Poplinski.
Simțeau că nimic nu are importanță în lume afară de iubirea lor. Se vedeau, unul în ochii celuilalt, ca în oglinda veșniciei.
Toma îi spuse că vor pleca mâine dimineață, deocamdată în Italia. Dar nu mai vrea să fie despărțit de ea nici noaptea aceasta. Să-și strângă ce dorește și pe urmă vor merge la el acasă. Ileana se apucă bucuroasă să-și adune nimicurile la care ținea. El îi ajuta. Se opreau deseori și se îmbrățișau mereu, parcă s-ar fi văzut întâia oară. Își împrospătau amănuntele trecutului.
— Sunt tocmai șapte săptămâni de când am intrat aici, necunoscut! zise Toma, suspinând de bucuria amintirii.
— Te așteptam, deși nu te cunoșteam, îngână Ileana. Inima mea te dorea de mult, parcă de când lumea!
Ședeau pe divanul larg care adăpostise întâia lor îmbrățișare.
Se doreau ca și atunci. Toma îi înlănțui mijlocul și ea se lăsă pierdută pe spate, cu buzele însetate.
— Ileana, iubirea mea divină! șopti Toma, sorbindu-i respirația într-o sărutare dureroasă.
Odaia se umplu de suspinele iubirii, încât nu se mai auzi zgomotul ușii care se deschise și se închise. De-abia într-un târziu, Ileana văzu în pervazul dormitorului, încremenit ca o stafie, cu ochii teșiți din orbite, pe Poplinski. Groaza îi înăbuși glasul o clipă. Toma înțelese din privirea ei primejdia. Săriră amândoi în picioare. Poplinski mormăi atunci calm, parcă și-ar fi pregătit de mult vorbele:
— Bănuiam. Adică nu, știam!… De aceea m-am întors.
În mâna dreaptă atârnată în jos, Toma zări revolverul pe care i-l dăduse el cu câteva ore în urmă. Și, într-o secundă, pricepu că Poplinski a simțit de mult iubirea lor, că plecarea în Basarabia a fost născocită înadins ca să-i surprindă. Întâlni privirea lui și acolo își văzu osânda. N-avea putere să rostească nici un cuvânt, dar buzele i se mișcau neputincioase.
Când Poplinski ridică arma, Ileana strigă frângându-și mâinile:
— Nu-l omorî, Sașa!… Nu-i el vinovat!… Eu sunt vinovată…
Îl iubesc, Sașa!… Iartă-mă, Sașa!
Toma Novac, parcă nici n-ar fi auzit strigătul ei, se gândi cu groază că muscalul ar putea să omoare pe Ileana. Se repezi desperat înaintea ei, acoperind-o cu corpul lui. În aceeași clipă odaia răbufni cumplit de patru împușcături în care se amestecă țipătul femeii, ascuțit de spaimă, ca și când i s-ar fi sfâșiat sufletul.
„A lovit pe Ileana!“ îi trecu lui Toma prin minte.
Vru să se întoarcă spre ea, să vadă, dar se simți deodată clătinându-se pe picioare, parcă i s-ar fi îngreuiat corpul și i-ar fi slăbit genunchii.
„Pe mine m-a izbit!“ se gândi atunci. Unde m-o fi izbit, unde? I se tulbură înaintea ochilor. Se prăbușea. Își dădea seama, voia să se împotrivească și nu era în stare. Își pierdu cunoștința.