Chiar a doua zi, după ce făcu jertfa cuvenită zeului Nabu și zeiței Iștar, Gungunum porni pe Calea Sacră, însoțit de Ululai, care ducea un coș cu haine și merinde. La Buranun îi aștepta, gata de plecare, barca regală cu douăzeci și patru de vâslași, încărcată cu daruri mari pentru templele din Suruppak.
Până la Nippur, pe apă, era cale de cincisprezece leghe akkadiene. Merseră toată ziua, cu pânza înfășurată, căci vântul sufla de la miazăzi. Lopețile vâslașilor băteau neîncetat valurile tulburi ale râului sfânt. Seara poposiră la Dilbat. Dădură jertfe bogate zeului Gibil, cel ce păzește apele curgătoare împreună cu soția sa Nina, fiica lui Ea, de asemenea și zeului Adad, stăpânul văzduhului, implorându-le un vânt prielnic. Jertfele fură primite cu bunăvoință și Adad le trimise dimineața următoare vântul răcoritor care, umflând puternic pânza triunghiulară a bărcii, îi duse până seara la Nippur, încât nici nu mai opriseră la Kiș, cum era obiceiul.
Marele ișakku Uș al orașului sfânt Nippur sărută de șapte ori tăblița cu pecetea de lut a regelui, puse pe scriitorul său să o citească, o sărută iar și porunci îndată să se împlinească întocmai dorința stăpânului Samsu-Iluna. Pe Gungunum, atât ca trimis al regelui cât și ca vlăstar al marelui nubanda Pidur Libur, îl găzdui chiar în casele sale. Peste trei zile însă veni poruncă nouă de la Samsu-Iluna: oștirea orașului Nippur să se adune degrabă și să pornească împotriva lui Iluma-Ilum.
Gungunum fu îndrumat de marele dupșaru al templului Enlil, mare cunoscător al tuturor tăblițelor. Acesta îi arătă șapte coșuri cu tăblițe vechi pe care erau însemnate cele douăsprezece cântece despre faptele mărețe săvârșite de către viteazul Gilgameș, rege din Uruk, împreună cu tovarășul său Enkidu, chiar și călătoria lui în lumea cealaltă, precum și povestea cu iarba tinereții veșnice. În alte cinci coșuri se găseau tăblițele cu facerea lumii și a oamenilor prin bunătatea și înțelepciunea marelui zeu Enlil care locuiește în orașul sfânt Nippur.
Se apucă de lucru, dar cu inima îndoită. Mai avusese nădejde, venind aci, că va sfârși repede și se va putea întoarce înainte de izbucnirea războiului, încât așa să împlinească și porunca zeiței Iștar, cea scumpă sufletului său. Acuma vedea că și nădejdea aceasta l-a înșelat. De altfel și copierea tăblițelor mergea greu. Trebuia să ceară mereu marelui dupșaru să-i tălmăcească semne și cuvinte bătrâne neînțelese. Erau lucruri scrise cu aproape o mie de ani înainte.
După ce plecă marele ișakku Uș cu oastea, Gungunum se simți cuprins de o tristețe din ce în ce mai apăsătoare. Avea visuri stranii, foarte întortocheate, care-l chinuiau noaptea și pe care le uita de cum deschidea ochii, parcă o ființă nevăzută i le-ar fi șters din minte.
Pe urmă îi pieri pofta de mâncare. Smochinele, rodiile, curmalele îi erau deopotrivă de nesuferite. Peștii cei mai buni, prăjiți în uleiuri fine, mâncarea lui favorită, acuma îl scârbeau.
Căzu la pat. Un așipu, cel mai înțelept, îi făcu toate descântecele și mai ales cele împotriva duhurilor limnuti.
Gungunum gemea și în somn vedea mereu pe Hamma, deseori de mână cu stăpâna Iștar care i-o arăta și-l dojenea că nu i-a ascultat îndemnul să plece la război, chiar peste voia regelui, căci regele însuși nu e decât servitorul ei. În sfârșit mărturisi neobositului așipu ce i-a poruncit odinioară Iștar. Atunci preotul îi recită un descântec deosebit și jertfi o vacă albă zeiței ca să-l ierte. Peste zece zile, după trei luni de bolire, Gungunum se sculă. Era însă ca o umbră.
Ululai, care îl slujea ca un câine, îi spuse într-o zi: prin oraș umblă vestea că regele Țării de la Mare ar fi zdrobit oștirile akkadiene și că regele Samsu-Iluna de-abia a scăpat prin fugă.
— Poate că totuși zeii m-au ocrotit, se gândi Gungunum.
M-au scăpat de la moarte.
Peste câteva zile un sclav de-al casei reginei aduse o scrisoare pentru Gungunum. Nu era nici în plic de pânză, nici sigilată, ci o tăbliță simplă, scrisă în mare grabă. O citi cu spaimă: „Lui Gungunum, fiul lui Pidur Libur, spune: Așa vorbește Nim-Utumu, femeia marelui nubanda Pidur Libur, către Gungunum, copilul ei. Află că Pidur Libur, tatăl tău care te-a zămislit, în război a pierit. Regele Țării de la Mare cu mâna lui a ucis pe Pidur Libur, în luptă. Sclavul lui a adus vestea. Pleacă degrabă înapoi la Babilu. Trebuie bărbat în casă. Pământurile nu se muncesc bine, sclavii sunt leneși dacă nu e stăpân. Grăbește-te. Nu mai zăbovi.“ Gungunum răspunse, prin același sclav, că se va întoarce negreșit îndată ce va isprăvi lucrul, căci nu poate pleca cu mâna goală să supere pe regina Barnamtara. Făcu apoi cuvenitele jertfe pentru tatăl său din arallu, gândindu-se iarăși:
— Zeii m-au ferit, altfel aș fi acum și eu în locul de unde nimeni nu se mai întoarce.
Deși slăbit, începu să lucreze de zor. Cu ajutorul marelui dupșaru, credea că într-o lună va avea copiate tăblițele trebuincioase.
În oraș însă zvonurile cele mai crâncene se întreceau.
Soseau fugari care aduceau groaza. Șapte mii de ostași akkadieni au pierit în lupta cea mare, împreună cu Pidur Libur, iar alte mii au căzut în prinsoarea dușmanului. Regele Samsu-Iluna a fugit cu rămășițele oștirii pe dincolo de râu și vine spre Babilu, dar că oastea vrăjmașă se apropie pe dincoace de Buranun, dând foc orașelor și măcelărind locuitorii, vrând să taie calea akkadienilor ca să prindă de viu pe Samsu-Iluna.
Peste șapte zile sosi în oraș marele ișakku Uș cu două mii de oșteni prăpădiți, dinspre Isin, de peste râu, să oprească înaintarea lui Iluma-Ilum. Cetățenii fură înarmați grabnic, iar sclavii fură puși să întărească zidurile și porțile cetății ca să poată ținea piept oastei dușmane. Zidurile însă nu erau mai late de șapte coți și nici destul de înalte să înfrunte un asalt puternic.
Apoi uraganul veni. Oștile lui Iluma-Ilum împresurară cetatea din două părți, dădură foc semănăturilor și tuturor caselor de pe câmp. Fiindcă Uș nu deschise îndată porțile și nu alergă, împreună cu fruntașii orașului, să îmbrățișeze picioarele regelui dușman, porni bătălia. În zece zile o poartă fu siluită. Dușmanul răzbi în cetate. Lupta fu mai cumplită pe ulițele strâmte, care se umplură de cadavre. Ostașii ucideau fără cruțare bărbați, femei, copii. Până seara orașul fu îngenuncheat. Marele ișakku căzu viu în mâinile vrăjmașului.
Iluma-Ilum puse stăpânire pe palatul marelui ișakku Uș. În grădina palatului se ținu ospățul de biruință. Începu seara și nu se isprăvi până în zori. Platani bătrâni aprinși luminau poiana în care regele Țării de la Mare, cu fruntașii oastei sale își întinseră mesele. La dreapta și la stânga regelui ședeau, goale și îngrozite, cele două fete-fecioare ale marelui ișakku Uș. Fete de-ale fruntașilor din Nippur, de asemenea despuiate, slujeau pe biruitorii care beau din vase grele de argint. În fața mesei regale fură aduși, cu mare alai, peste o mie de prizonieri, cu lanțuri de gât, cu coatele strânse pe spinare, cei mai mulți sângerând încă din răni proaspete. Între ei se afla și marele ișakku, încătușat ca și ceilalți, având în locul ochiului stâng o pată de sânge ce se scurgea pe obraz și în barba jumulită, iar în moalele capului altă pată de sânge închegat din care se burzuluiau smocuri de păr încâlcit. Ceva mai târziu un convoi nou de prinși: slujitorii templelor, în cap cu marele preot al zeului Enlil. Gungunum era în mijlocul lor. Templele și odoarele fuseseră cruțate, fiindcă lui Enlil se închina și Iluma-Ilum. Grupul preoților fu rânduit mai departe, să privească și să se umple de spaimă.
Băutorii zvârleau cupele goale în grămada de prizonieri răniți. Cei izbiți horcăiau prelung de durere, spre veselia mesenilor care, din ce în ce mai amețiți de vinurile tari, râdeau cu hohote sfidătoare și-și frecau bărbile negre muiate de bale. De altfel, pentru a spori mulțumirea chefuitorilor, ostașii alergau mereu de ici-colo printre prizonieri, lovindu-i cu bice sau sfârticându-le carnea cu săbii scurte strâmbe ca niște secere.
Înspre miezul nopții, regele Iluma-Ilum șopti ceva unui dregător care stătea necontenit la spatele său, cu brațele încrucișate, așteptând porunci. Dregătorul dispăru o clipă și reveni aducând o canapea akkadiană, așternută cu perne și covoare scumpe, pe care o așeză puțin mai la o parte, mai ferit de lumina torțelor. Atunci Iluma-Ilum se sculă de la masă.
Pe fața-i bărboasă, bronzată, lucea un surâs ciudat. Făcu semn cu degetul unei fete-fecioare de-a marelui ișakku. Fata înțelese și se întinse umilă pe canapea. Iluma-Ilum se repezi asupra ei.
Toată lumea se închină cu respect în fața spectacolului, iar țipetele fecioarei umplură de bucurie toate inimile supuse.
De-abia sculat de lângă fata aproape leșinată, Iluma-Ilum se îndreptă spre marele ișakku Uș, tatăl ei, și cu o apăsare de deget meșteșugită îi smulse din orbită și ochiul drept, aruncândul cu mândrie în obrazul altui prizonier. Marele ișakku se prăbuși cu un răcnet sfâșietor care stârni nespusă plăcere tuturor fruntașilor de la mese. Regele se așeză iar la petrecere. Apoi, când vinurile îi ațâțară pofta, porunci celeilalte fecioare să se lungească pe canapeaua din umbră. În zori începu uciderea prizonierilor în fața învingătorilor sătui de vinuri, dar însetați mereu de sânge. Marele ișakku fu jupuit de viu, iar pielea lui fu dusă îndată să fie bătută în cuie pe poarta palatului. La fel fură chinuiți încă doisprezece fruntași din Nippur. În sfârșit o ceată de șasezeci de ostași porni să înjunghie pe ceilalți prizonieri. Corpurile fură târâte de sclavi afară din oraș, să slujească de ospăț câinilor pribegi și corbilor, capetele însă fură așezate în grămezi dinaintea mesei regale.
Când răsări soarele, Iluma-Ilum, istovit de plăceri și de beție, se retrase în palat, să se odihnească, poruncind ca grupul de preoți încătușați să fie închis deocamdată în templul zeului Inurta.
A doua zi regele Țării de la Mare se arătă mai milostiv.
Pe cele două fete ale lui Uș le trimise la Eridu, pentru Casa Femeilor sale. Prizonierilor care nu fuseseră omorâți le îngădui să-i sărute picioarele, dăruindu-le viața, dar lăsându-i în lanțuri.
Toți preoții fură scoși din fiare, afară de Gungunum care era babiluian. Fiind dupșaru, i se ceru, pentru răscumpărare, până într-o lună, să plătească cinci mâne de argint; altfel avea să fie ucis împreună cu alți câțiva oameni din Babilu, surprinși în Nippur de către oștirea dușmană.
Gungunum se simțea nespus de fericit că se află încă în viață, chiar așa încătușat. Nădejdea întoarcerii acasă îi stăpânea inima. Era sigur că va fi răscumpărat. Fie regele Samsu-Iluna, fie regina Barnamtara, fie maică-sa Nim-Utumu vor trimite cele cinci mâne de argint, numai să le poată da de știre. Ceru voie să trimită la Babilu pe Ululai, care scăpase din vălmășeală doar cu o bătaie zdravănă. Scrise o tăbliță frumoasă și jalnică chiar regelui Samsu-Iluna: „Stăpânului meu glorios în strălucire, vlăstarul cerului, lumina regilor mândră ca soarele, călăuzitorul domnilor puternici și spăimântători, hrana poporului, masa fruntașilor, eroul neamului, cărui Anu, Enlil, Ea și Marduk i-au dăruit neistovite bogății de milă și dreptate, stăpânului meu spune: Așa vorbește Gungunum, fiul lui Pidur Libur, scriitorul Casei Femeii, pulbere umilă și slujitorul care te iubește. Află, stăpâne luminos, că regele Țării de la Mare m-a prins viu în Nippur. În lanțuri m-a pus regele Țării de la Mare. Dacă aduce sclavul tău Ululai cinci mâne de argint, viață îți dăruiesc. Dacă nu aduce nimic Ululai, peste o lună să mori ca un câine. Așa zice regele Țării de la Mare.
Trimite, stăpâne, cinci mâne de argint pentru viața mea, căci n-am venit la Nippur de bunăvoie. Mi-ai poruncit tu să viu negreșit. Povestirile bătrâne să le scrii pe tăblițe în Nippur. Așa mi-ai poruncit. Acuma m-a prins regele Țării de la Mare. Să nu se întoarcă Ululai cu mâinile goale. Dacă vine cu mâinile goale, câinii și corbii mă mănâncă. Nu mă lăsa să mor în casa ticăloșiei.
Trimite argint să-mi răscumpere viața, stăpâne.“ Cu tăblița sigilată, Ululai plecă îndată, pe jos, pe marginea râului sfânt Buranun, pe cărarea bătătorită de robi ce trăgeau la deal bărcile. Gungunum rămase liniștit. Își zicea plin de încredere:
— Nabu a fost milostiv și mi-a cruțat viața.