— Ei, Boiangiule, acuma e rândul d-tale! îi zisei după ce dispăru tălmaciul.
Tovarășul clipi aprig, hotărât.
— M-am învățat minte. De-acu lasă pe mine!
Dormirăm noaptea aceea la un cismar, tovarăș bun de-al lui Boiangiu. Vreo zece proletari veniră să ne ție de urât, să discute teorii socialiste și să ne dea povețe bune cum să trecem cât mai ușor. Nenumărate planuri au fost dezbătute, dar niciunul nu ni se mai părea destul de sigur. Trebuia ceva mai bun, ceva fără primejdie…
în mijlocul discuțiilor mi-am adus aminte că în Focșani am un prieten, om cu mare trecere. Cismarul mă duse a doua zi de dimineață la dânsul.
— Bine-ai făcut c-ai venit! îmi zise prietenul. Cred că am și găsit mijlocul… Haidem îndată!
Mă însoți la biroul ofițerilor români, care funcționa aici ca să ușureze trecerea demobilizaților în teritoriul ocupat. Mă prezintă colonelului și-i povesti repede toată pățania mea. Colonelul, scurt și vânjos, foarte roșu la față și cu multă bunătate în privire, murmură mișcat:
— Te trecem, te trecem, fii liniștit! Nu te lăsăm noi în mâinile ungurilor! Vă pun în legătură cu căpitanul Georgescu, băiat plin de inimă. Am mai trecut noi și câțiva ofițeri italieni, fugiți din captivitatea austriacă… Dar, știți, eu, ca președintele comisiunii, nu pot să mă amestec direct. Astea le fac băieții. Chiar dacă s-ar întâmpla un caz, care nu se poate întâmpla, să-i prinză nemții, răspunderea nu cade asupra întregei comisiuni… Ce vreți, așa am ajuns azi… Poate că Dumnezeu nu ne va lăsa multă vreme sub călcâiul dușman.
Căpitanul Georgescu era foarte tânăr, cu o mustăcioară neagră. Nu stătu pe gânduri nicio clipă. Sări cu entuziasm:
— Mergem, domnule… Chiar mâine plec la Tecuci cu automobilul să iau de la gară pe maiorul Cazacu… Să fii la ora șase acasă la mine, în strada…