Coborâi scara ca o furtună. O fată mă întâlni la parter și se lipi spăimântată lângă perete, văzându-mă cum goneam.
„La dreapta, că-i mai cu noroc”, mă gândii trecând pe sub poartă, fără să mă opresc, fără măcar să șovăiesc.
Pe stradă, oamenii umblau alene sau grăbiți, nepăsători ca totdeauna. Din asfințit soarele împroșca o lumină vie, fierbinte… îmi încetinii mersul. Nu știu de ce. În față văzui mai multe firme pe care citii „dentist”. Trecui ulița cu gândul să intru drept în casa aceea. Dar până să ajung pe cellalt trotuar, mă răzgândii și o luai cu pași lungi și grăbiți pe strada Doamnei, spre Colțea. Îmi scosei pălăria și-mi făceam vânt cu ea, să nu mă cunoască de la spate, dacă cumva ar fi pe urmele mele. Mă rodea să mă uit înapoi, să văd de nu aleargă cineva după mine, dar acuma îmi pierise îndrăzneala. Și mai ales voiam să rămân cu iluzia de salvare până-n ultima clipă… Cineva venea grăbit înapoia mea, pășind apăsat; parcă erau cizme grele, poate militărești, poate…
„Sunt ei, mă gândeam ascultând bocănitul potcoavelor. Acuma mi-e indiferent… Cel puțin am încercat ce s-a putut”…
Aproape de strada Colței nu mă putui stăpâni; întorsei capul. În urma mea venea un ucenic cu bocanci militărești în picioare, cu fața murdară și lucitoare de sudori. Altminteri, nimeni… îmi râdea inima.
„Of! Slavă Domnului!”
Trecui mai repede strada, îndreptându-mă în neștire spre Piața Sf. Gheorghe. După câțiva pași, însă, cotii pe o uliță lăturalnică.
„Trebuie să-mi pierd urma!” îmi ziceam.
Mersei în zig-zag pe câteva străzi scurte, încrucișate, și nemerii în dosul bisericii Sf. Gheorghe, în grădină. Aici îmi veni în minte că n-am decât tocmai doi lei în buzunar.
„Unde să mă duc? îmi ziceam cuprins iarăși de neliniște. Acasă nu se poate… Oriunde, numai acasă nu!”…
Magazinul Pietraru e prin apropiere, și Pietraru mi-e prieten. Mă pomenii în prăvălie. Mă trânti pe un scaun. Mi se tăiaseră picioarele din genunchi, iar mâinile îmi tremurau cumplit. O moleșeală grea mă strivea…
— Lasă-mă, lasă-mă să mă odihnesc, să-mi viu în fire! gâfâii sleit.
Pe urmă îi povestii repede ce-am pățit. Negustorul se cruci. Vedeam bine că se speriase. Dacă m-ar prinde aici, ar da și el de bucluc, ar fi privit drept complice…
— Și acuma ce vrei să faci? mă întrebă Pietraru încurcat.
— Deocamdată să-mi dai ceva parale, zisei cu un râs silit. Pe urmă…
De-abia acuma începui să mă gândesc mai bine. Ce vreau să fac? Unde să fug? Unde să mă ascund?
— Uite ce este, reluai pe urmă. Astă-seară voi dormi în casa unui cumnat al meu care e în Moldova. Casa e goală. Soacră-mea o îngrijește… Dar trebuie să trimit vorbă acasă… Cum facem? Dă-mi d-ta un băiat, să meargă repede…
— Nu un băiat, zise negustorul mai chibzuit. Afacerea e delicată și primejdioasă. Trebuie un om de încredere. Se va duce mai bine Lazăr, care a mai fost pe la d-ta și e om în toată firea…
Lazăr se însărcină bucuros să meargă. Îl voi aștepta aici… Să umble deci cât mai repede!…
Trecu un ceas, se înseră și Lazăr nu mai venea. Ce s-o fi întâmplat?
— Eu mă duc, zisei negustorului. Nu mai am stare. Trebuie să ajung la adăpost, altfel… Când vine
Lazăr, să-l trimiți să-mi spuie ce-a făcut…
Pornii pe ulicioare dosnice. Așa nu riscam să întâlnesc pe nimeni. De altfel, se întunecase binișor. Trebuia un ocol mare până, să ajungă în Calea Griviței.
În Piața Lahovary mă lovii piept în piept cu P.P. Ciortan.
— Ce-i cu d-ta? mă întâmpină dânsul. Adineaori, trecând prin fața casei d-tale, am văzut lume adunată, militari austriaci… S-a întâmplat ceva?
Îi spusei. Era prieten, n-aveam de ce să mă feresc.
Vestea aceasta însă mă puse pe gânduri. Te pomenești că s-au interesat ce neamuri am, au aflat de cumnatul meu, au pus să-i supravegheze casa și, în clipa când mă voi arăta, mă înhață…
Cu cât mă apropiam de țintă, cu atât mi se topea curajul și încrederea. Simțeam că mă duc de bunăvoie în ghearele primejdiei. Și cu toate acestea mergeam…
Capul îmi era atât de gol, că nici nu puteam încerca să mă gândesc că s-ar putea să mă adăpostesc aiurea.
Felinarele de gaz dormitau rare, îndepărtate. Castanii de pe marginile străzii erau niște cuiburi mari de umbre… Trotuarele însă gemeau de oameni și macadamul uruia de trăsuri. Și mulți militari germani de care mă feream înfricoșat să nu întâlnesc cumva vreun strajameșter dintre aceia cari mă văzuseră azi. De altfel, îmi închipuiam și eram convins că toată poliția e alarmată și aruncată pe urmele mele…
Ca să ajung în apartamentul dorit, trebuia să trec printr-un gang, printr-o curte și să urc o scară strâmtă. Cum să mă arunc eu în primejdia aceasta? În gang, în curte, pe scară poate mă așteaptă… și pot fi prins ca un șoarece…
Atunci toate ar fi fost în zadar…
Mă apropiai pe cellalt trotuar, să văd dacă nu e ceva suspect pe-afară. În fața casei stăteau câțiva inși în uniforme.
„Uite-i!” îmi zisei întorcându-mă repede.
Vreun ceas m-am învârtit prinprejurul casei și pe urmă m-am hotărât să mai aștept, să mă mai plimb… Am ieșit în strada Popa Tatu. Îmi era uscat gâtul de sete și de foame. De-abia mă țineam pe picioare. Am dat buzna într-un birt sărăcuț și puțin luminos…
Acuma mă gândii să fac un ocol prin str. Sectorului, să ies pe dincolo în apropierea casei… Pe la mijlocul drumului însă zări un soldat cu armă.
— Au pus sentinele prinprejur!
M-am mai frământat vreun ceas… Nu mai puteam. Trebuie să pun capăt, orice ar fi.
Mă dusei drept spre poartă. Într-o fereastră o doamnă lua aer.
— Aici stă d-na Demetrescu? întrebai cu gândul să aflu dacă n-o fi cineva ascuns prin gang și să am vreme s-o tulesc într-un caz de nevoie.
— Da, da, aici… în curte… la etaj…
Intrai în gang. Întâlnii o servitoare. Frica îmi puse în gură altă întrebare, și răspunsul fu liniștitor:
— Aici stă și e chiar acasă… A venit adineaori împreună cu un domn tinerel…
„E vreun agent secret, fără îndoială”, mă gândii. Servitoarea însă strigă:
— Madam Demetrescu!… Te caută un domn!…
— Să poftească, să poftească!…
Nu e nicio primejdie, slavă Domnului! Altfel nu m-ar fi chemat cu atâta seninătate.
Urcai scara, bâjbâind prin întunericul năbușitor…