E ușor să te bați în piept că-ți iubești țara când nimeni nu te oprește s-o iubești. Dar s-o iubești când nu e voie, când iubirea e privită drept o crimă, când mii de ispite te pândesc să te abată, atunci are un preț, atunci ți se cuvine recunoștința. Adică nu… Atunci îi simți mulțumirea. Atât. O datorie firească n-are nevoie de recunoștință, ci numai de suflet. Rău este când n-o împlinești, când însă ți-o faci, nu-ți câștigi merite deosebite.
În realitate, dragostea de țară și de neam nu știi s-o prețuiești și nici s-o simți aievea decât sub pumnul străinului. Atunci îți umple tot sufletul, îți înnobilează toată firea, îți sporește nădejdile și-ți întărește încrederea. Fructul oprit e cel mai dulce. Numai cel ce suferă pentru țara lui, cel ce trebuie să scrâșnească dinții și să-și înghită mânia, cel ce se revoltă „cu pumnii strânși în buzunare”, numai în inima aceluia își coboară rădăcinile adânci adevărata iubire. Suferința singură zămislește pasiunile mari…
În împrejurări grele, sub amenințări multe simți într-adevăr nevoia să-ți dovedești iubirea. Cele mai neînsemnate lucruri iau în ochii tăi dornici proporții uriașe. Alteori ți s-ar fi părut ridicole; acuma le mângâi cu evlavie.
Poate niciodată n-a clocotit în inimi mai multă ură ca sub ocupația germană. Cazurile singuratece care ar arăta contrariul n-au nicio însemnătate. Sunt urmările politicianismului, care a pus totdeauna ambițiile personale mai presus de orice în lume.
Mulțimea cea mare însă s-a purificat în flăcările încercărilor…
Eram închiși într-o temniță uriașă, unde nu pătrundea decât ceea ce îngăduiau cotropitorii. Și ei numai otrava o îngăduiau să picure în sufletele noastre, zi cu zi, ucigătoare de speranțe. Și tocmai în clipele când eram mai însetați de încredere și răbdare.
Ne luptam cu disperare împotriva primejdiei. Era vară acuma. Seara ne adunam iarăși, o mână de scriitori, actori, pictori, avocați, medici, funcționari… „Fanaticii”, cum ne ziceau cei ce pierduseră nădejdea sau care nu au avut-o niciodată. Împreună ne rugam, ne întăream și făuream viitorul cât mai trandafiriu cu putință. Ziarele germane și ungurești inundaseră Bucureștii. Într-însele aflam uneori știri care ne erau dragi. Le traduceam, le transcriam în mai multe exemplare, le împărțeam printre cei dornici ca și noi.
— Merge bine! era lozinca noastră.
Într-un ziar nemțesc am descoperit într-o zi un rezumat al articolului reginei noastre despre București, reprodus dintr-o gazetă belgiană. L-am învățat pe dinafară. Zile de-a rândul îl recitam tuturor cu o mândrie copilărească:
— Ai văzut articolul reginei?… O, îți stoarce lacrămi… Stai, că parcă-l am la mine… Are să te înduioșeze…
Apoi într-o zi m-am prezentat cu o bombă: un jurnal francez. Un actor tânăr și plin de talent făcuse cunoștință cu un soldat german, alsacian, de la cenzura ziarelor. Și alsacianul i-a împrumutat pentru câteva ceasuri un veritabil Le Temps. De un an de zile aproape nu mai văzusem gazetă franceză… Toate mâinile s-au întins spre mine. Riscam însă să dormim seara cu toții la Cercul militar. Am fugit acasă, să-l sorbim în tihnă:
— Spune ceva despre noi?
Asta era întrebarea cea mai urgentă, fiindcă toată ziua auzeam că suntem un popor atât de păcătos, încât ne-au părăsit și aliații, și Dumnezeu; deci nu ne mai rămâne decât să cădem la picioarele mărinimoșilor învingători, care or să ne ierte dacă îi vom ruga frumos…
Spunea ceva și despre noi. Era o telegramă a regelui Angliei către regele nostru, în care se reînnoia asigurarea că aliații ne dau, împreună cu admirația lor, tot concursul pentru realizarea dreptelor noastre revendicări…
Am copiat-o degrabă și am răspândit-o, în franțuzește, ca să fie mai veritabilă:
„Au moment oii voire majeste”…