Zvonul alerga de câteva săptămâni că are să pornească un ziar românesc independent, sub conducerea unui fruntaș liberal rămas în teritoriul ocupat, care se împotrivise la intrarea în război contra Germaniei. Se spunea că jurnalul acesta e menit să contrabalanseze propaganda nemțească ce o face cu totul fără perdea Gazeta Bucureștilor. Nu va putea lupta împotriva ocupanților, dar nici nu le va linge mâinile. Mulți șopteau chiar că Corbea a fost lăsat înadins aici ca, la un caz de nevoie, liberalii să poată întoarce frontul… Gazeta era așteptată cu interes și chiar cu un fel de nerăbdare…
— D-ta ce faci? mă opri într-o zi un scriitor cu barbă. Din ce trăiești?
— Vai de capul meu cum trăiesc!…
— Atunci de ce mai stai pe loc? N-ai auzit? Iese un jurnal românesc. Poți să câștigi și d-ta ceva. Directorul chiar s-a gândit și ar vrea să te vază…
— Nu pot să mă amestec în politică. N-am făcut-o înainte; cu atât mai mult n-o pot face acuma… Și mai ales împotriva sufletului meu…
— Faci exces. Întâi că d-ta n-ai să faci politică. D-ta îți faci literatura d-tale… și atâta tot… Pe urmă, nu uita, gazeta e românească. Scrupulurile deci sunt deplasate. Directorul doar e o garanție… Ori îți închipui că ești mai român ca dânsul?
Ispita era zâmbitoare. Și totuși… M-a cuprins iar criza șovăirii, întocmai ca atunci când fusese vorba de-a pleca sau de-a rămâne. În împrejurările în care suntem nevoiți să ne târâm viața, ceea ce mi se oferă e tot ce se poate mai onorabil… Firește, relativ… Dar relativitatea e temelia întregei clădiri sociale. Nimic nu e absolut pe lume. Și mai ales nimic nu poate fi absolut când baionete vrăjmașe călăuzesc pașii unei țări…
Îmi dădeam seama că e nevoie aici de o concesie sufletească… și concesiile sunt începutul prăpastiei. Și totuși… Dacă nu voi face concesia aceasta, mâine voi fi silit să fac poate una mai mare sau să mă lungesc pe jos în așteptarea morții fără glorie. Intransigența desăvârșită se bazează veșnic pe independența materială, care te pune la adăpostul cerințelor burții… Idealismul, degeaba își plimbă capul prin înălțimile albastre, dar umblă cu picioarele prin materialismul de toate zilele.
Am stat de vorbă cu directorul și mi-am deschis sufletul. Și m-a priceput. Avea ochii înlăcrimați. El era convins până-n măduva oaselor că suntem pierduți. Dar nu vrea să-mi zdrobească iluziile. Din nenorocire, au să mi se spulbere singure. Realitatea e cel mai puternic leac al închipuirilor… Nu-mi cere să mă solidarizez câtuși de puțin cu politica ziarului care va salva ce se mai poate din ruine. Sunt poet, să rămân poet. Să văd numai de literatură. Îmi dorește să găsesc mângâiere într-însa… Asta nimeni în lume nu poate să mi-o impute…
Ziarul a pornit în clipele când nourii cei mai amenințători se îngrămădeau pe orizontul țării. Rușii tratau armistițiul cu dușmanii, târându-ne și pe noi cu dânșii… întunerecul se cobora încetișor peste visurile noastre. Toate păreau a fi fost zadarnice. Nenorocirile se prăvăleau așa de furtunos, încât ultima speranță se sfia și se ascundea din ce în ce mai adânc în căldura inimii…