În curtea a doua un strajameșter tăcut, posomorit ne puse pe două rânduri. Bătea soarele. Era miezul zilei… Un soldat ne dădu câte-o pâine… Apoi strajameșterul mă scoase din rânduri, mai scoase încă pe doi inși și ne făcu semn să-l urmăm.
Între două corpuri de case era alt gard de scânduri, înalt până la acoperișuri și tivit pe sus cu sârmă ghimpată. Poarta, închisă cu două lacăte uriașe, era păzită pe dinăuntru de o santinelă. O fundătură strâmbă, largă de vreo trei pași și lungă de vreo zece. În stânga, zidul casei, cu câteva ferestre înalte; în dreapta, două-trei ferestre cu drugi de fier. Strajameșterul deschise o ușă: o odaie joasă, murdară, în care se înghesuiau vreo treizeci de oameni, soldați, copii, civili, bătrâni… Fețe îndobitocite, nepăsătoare, alături de câteva figuri triste, desperate… Apoi mai deschise alte uși care dedeau în niște beciuri întunecoase, strimte, în care se zăreau câte cinci-șase nenorociți…
— Ce-i asta? zisei strajameșterului. De ce mă închideți?
— Ordin, murmură dânsul scurt.
— Nu se poate! Cum? Din senin să…
— Ordin, repetă strajameșterul. Alegeți unde vreți să intrați!
Îmi făcea un hatâr… Am intrat în odaia unde erau cei mulți. Acolo cel puțin sunt ferestre, pe când în celelalte m-aș înăbuși…
Tovarășii mă priviră cu multă curiozitate. Fiecare avea câte-o întrebare: Cum am ajuns aici? Ce-am făcut? Cine sunt?… Unul burtos, fără guler, cu părul vâlvoi, îmi oferi îndată protecția lui. Îmi spuse că un soldat ungur, care a fost închis aici două săptămâni, pleacă chiar azi după amiazi. Mă sfătuiește să-i iau locul pe patul de scânduri, căci altminteri voi fi silit să mă culc pe jos împreună cu cei mai ordinari, și pe dușumea ploșnițele te mănâncă mult mai rău… Să-mi scot îndată haina și gulerul, cum a făcut și dânsul, ca să nu mi le hărtăpănesc. Altfel, să nu disperez, vom duce-o bine, firește, binele posibil aici… Trebuie să știu însă că aici nu pătrunde niciodată nimeni, afară de strajameșterul care m-a adus și care e român bucovinean, dar foarte fricos. Aici poți sa mori, să putrezești, fără să-ți afle cineva de urmă. Nu poți comunica cu nimeni de-afară. Doar când se nemerește vreo sentinelă cumsecade poți să strecori două-trei rânduri unde vrei. Riscul însă e mare. Să. Încerc cu soldatul care se liberează, să trimit veste acasă…
Pereții erau negri și umezi iar dușumelele putrede și mâncate de carii. Într-o fereastră, un mocan dobrogean, mărunțel, citea dintr-o carte de rugăciuni și se închina des. Vreo cinci inși jucau cărți pe patul de scânduri, tăcuți, cu fețele asudate. Unii sforăiau, alții fluierau sau cântau, numai puțini păreau posomoriți și se plimbau nervoși de ici-colo, neîncetat, ca fiarele în cușcă…
În urechi îmi răsunau mereu cuvintele căpitanului: „Mâine dimineață pleci în Ungaria”… Nu-mi mai era frică, mă rodea însă cumplit gândul că nimeni nu știe unde-am ajuns. Îmi blestemam prostia de-a nu mă fi înțeles cu nevastă-mea ce să facă de-ar fi să nu mă mai întorc… Am râs ca un zevzec când ea m-a prevenit… Acuma, iată-mă!…
Deodată, toată lumea se năpusti spre ușa care se deschidea cu zgomot. Era vremea prânzului. Un soldat împărțea dintr-un hârdău bucăți de carne fiartă. Cel din urmă îmi întinse mie o halcă zdravănă. Nu voiam s-o primesc. Nu simțeam nici urmă de foame, deși nu luasem nimic în gură toată ziua.
— Ia-o și dă-mi-o mie! șopti cineva la spatele meu.
Era chiar soldatul care se libera după amiazi.
— Mai bine s-o mănânc eu! zise dânsul cu ochii sticlitori, când i-o trecui.
Profitai atunci să-l rog să-mi ducă o scrisoare acasă. Cum nu! O duce negreșit… Se va duce de-aici direct la mine și va spune și din gură c-așa și așa…
Am umplut repede câteva file din carnet și i le-am dat. Le-a băgat în sân, asigurându-mă mereu că se duce glonț la nevastă-mea…
Acuma parcă mi s-ar fi luat o greutate de pe inimă. Eram sigur că rândurile acestea vor face minuni, că toată lumea va sări să mă scape… De-abia așteptam să văd plecând pe soldatul salvator…
A plecat pe la patru… Mă bucuram ca și când aș fi plecat eu. Socoteam câte minute îi trebuiesc până ajunge acasă, câte apoi până ajunge nevastă-mea la cei ce se vor grăbi să intervină pentru mine, pe urmă cât mai trebuie până sună telefoanele, până sosesc ordinele să-mi dea drumul din iadul acesta… Nimic nu e mai grăbit în lume ca speranța…
Unul dintre jucătorii de cărți, un băiețandru în uniformă de soldat austriac, își pierduse la joc toată averea, și acuma se urni înjurând, scuipând și blestemând. Când mă văzu, se opri o clipă, apoi veni repede la mine:
— Salut… Eu vă cunosc, domnule Eunceanu!…
— Da?… De unde anume?
Zâmbi șiret, se scărpină în cap și-și trase șapca pe ochi:
— Apoi să vedeți, zise cu importanță. Acum vreo trei luni am fost în serviciu la biroul din Bulevard. Atunci unul, Adler, v-a reclamat la domnul Horovitz, și domnul Horovitz i-a spus lui domnul Fozocaș. Pe urmă domnul Fozocaș mi-a poruncit să vă urmăresc și să nu vă scap din ochi, că-i primejdie mare. Tocmai atunci însă eu nu prea aveam chef de slujbă, că eram în dragoste cu una de la Hotel Carpați. Dar domnul Fozocaș mă apuca mereu că unde stai și ce faci și d-astea. Ca să mă scap de el i-am spus că stai la Hotel Bulevard, camera treizeci și șapte… De nu crezi, să întrebi când vei fi iar liber, dacă nu te-a căutat acolo poliția ungurească… Pe urmă, nici n-am mai dat pe la birou, până ce m-au prins și m-au adus aici… Fire-ar cu toții ai dracului să fie!…
— Pe Adler de unde îl cunoști?
— Nu-l cunosc de loc. Habar n-am cine-o fi. Dar domnul Fozocaș mi-a spus că Adler v-a reclamat la domnul Horovitz…
— Pe mine atunci de unde mă cunoști?
— Auzii adineaori numele d-voastră de la domnul cel burtos, dar n-am putut lăsa cărțile atunci. M-am ars ca un prost… Acuma n-am nicio lățcaie… Baremi o țigară de-aș avea… N-a veți d-voastră cumva?…