Amărăciunea s-a întors spre Șiret, spre cei ce au suferit toate chinurile. Se pare ciudat? Cu toate acestea…
Cu cât se apropia mai mult ceasul, cu atât simțeam parcă o răceală împrejurul meu. Dintru-ntâi n-am vrut s-o iau în seamă. Mă sileam să mă conving că-i o închipuire bolnăvicioasă a mea. Dar frigul se întețea mereu. Din amănunte se închegau sloi de gheață.
„Ce-i asta?” îmi ziceam din ce în ce mai des și mai îngrijorat.
Oamenii cari până ieri îmi zâmbeau prietenește de departe, azi o luau pe cellalt trotuar când mă zăreau, sau se făceau că nu m-au văzut de loc. Prieteni buni, cari se înduioșaseră de suferințele mele, clătinau din cap acuma, păreau îngrijorați și de-abia găseau două-trei vorbe să-mi spună, și chiar acelea în fugă, ca și când s-ar teme să nu-mi destăinuiască ceva.
„Ce-i asta? Ce-i asta?” îmi sfărâmam creierii îngrozit.
Încercam să găsesc explicații și… găseam. Am suferit totdeauna de un exces de scrupulozitate. Poate că am fost uneori ispitit de o ușoară manie a persecuției. Privirile oamenilor mi s-au părut dușmănoase, sau indiferente, sau pornite chiar când au fost binevoitoare. N-am știut să mă lipesc trecând peste amănunte… Același lucru trebuie să mi se întâmple și acuma…
Același lucru?… De ce acuma?… De ce nu ieri?…
Amărăciunea.
Și răceala îmi dârdâia sufletul, mi-l sfâșia. Simțeam lămurit cum mi-l taie în bucăți dureroase, cum se întinde mereu, cum mă cuprinde cu gheare veninoase… Zadarnic căutam s-o biruiesc cu fierbințeala inimii, s-o smulg cu nepăsare sau cel puțin s-o învăluiesc cu veștmintele bucuriei mari ce râvnea să mă stăpânească… Zadarnic!
O frică rea mă luase în brațe, mă strângea, mă strângea, mă strângea…
O să mă înăbușe…
Umblam pe stradă speriat, cu ochii veșnic în dibuirea unui sprijin care să mă înalțe deasupra valurilor amenințătoare. Mă sfiam să mă mai întâlnesc cu oamenii, căci în toate privirile mi se părea că mă îngheață aceeași răceală cumplită. Și totuși, singurătatea mă tortura mai crâncen. Când toată lumea tresaltă de fericirea pe care ai așteptat-o tu, ca o mântuire, cum să stai deoparte?
Am să înnebunesc…
Apoi într-o zi, sunt tocmai două săptămâni de-atunci, o zi de marți ca și astăzi, am intrat în vorbă mai de aproape cu un prieten. E avocat și boem. Are mai multă clientelă ca boem decât ca avocat. Dar e o fire dreaptă, cinstită, francă, serioasă. Și, dintr-una într-alta, i-am mărturisit starea mea ciudată, poate ipocondria mea chinuitoare.
— Vrei să-ți spun adevărul? mi-a zis prietenul, cu o privire adâncă.
— Ti-l implor, oricât ar fi de aspru…
— Atunci ascultă… Presimțirile tale, ca să zic așa, nu sunt de loc ipocondrice. Ai o situație nespus de rea aici. Acesta-i adevărul. Se vorbesc despre tine lucruri îngrozitoare. Numai a suta parte dacă ar fi adevărate, și încă ar fi de ajuns să te pună pe gânduri.
— Spune-mi, tot, tot!
— Tot nu-ți pot spune, fiindcă nici eu nu știu tot. Ceea ce știu am auzit întâmplător. Mie nu-mi plac vorbele și fleacurile. În lume însă astea au căutare. Va să zică, umblă vorba, o spune toată lumea, care te cunoaște, sau nu te cunoaște, că tu ești trimis aici de nemți…
— Eu? De nemți? Dar bine, tu nu știi cum am fugit, cum mi-am scăpat de-abia viața?
— Știu, precum știu și alții. Dar lumea nu vrea să creadă. Eumea zice că toată fuga a fost o înscenare dibace, ca astfel să poți pătrunde mai lesne în toate cercurile de-aici, și să-i ții în curent pe dușmani cu cele ce se proiectează, să le arăți pe aceia ce le sunt prieteni adevărați sau vrăjmași ireductibili…
— Va să zică, spion? îl întrerupsei cu glasul tremurând.
— Cam așa ceva, făcu prietenul.
— Și lumea crede?
— De ce n-ar crede, când tu însuți îi dai motive…
— Ce motive?
— Ce motive! Asta-i o întrebare cinică. Iartă-mă, dar altfel nu știu cum s-o calific. Când cineva umblă zilnic pe la biroul german de-aici…
— Asta-i o minciună îngrozitoare!
— Cum minciună, când sunt oameni care te-au văzut intrând. Sunt chiar prieteni de-ai tăi. Unul și-a însemnat numărul birjei care te-a dus la Legația nemțească.
Mă apucase o emoție spăimântătoare. Îmi tremura sufletul din mine. Învinuirea asta de-o nedreptate revoltătoare mă îngrozea.
— Îți jur că nici nu am văzut măcar casa unde stau nemții! Jur, jur pe tot ce crezi că mi-e sfânt! Sunteți înfricoșători!… Vreți să mă ucideți! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!
Prietenul se uita mirat la mine. I se părea poate curioasă înfățișarea mea, atât fusese de convins că învinuirile ce le auzise erau drepte.
— Da, dragul meu, la urma urmelor, se poate să nu fie adevărat… Dar atunci de unde au pornit zvonurile acestea?
— Sunt absurde, omule! Absurde! Pe mine, dacă m-ar prinde, m-ar spânzura, nu pricepi? De ce nu vreți să pricepeți?… Atunci cum să am eu legături cu ei?…
Avocatul mă privi iarăși lung, clătină din cap, apoi deodată reluă:
— Uite, eu te cred… Cred că ești sincer… Eu, de altfel, totdeauna te-am apărat cât s-a putut, puțin, nici vorbă. Mi s-a părut că nu ești capabil să fii ceea ce se spune că trebuie să fii. Dar, în aceeași vreme, recunoaște însuți că toate aparențele sunt împotriva ta. Și lumea judecă după aparență totdeauna… Tu, transilvănean, ai rămas totuși în teritoriul ocupat, ai așteptat venirea dușmanului. Asta înseamnă că nu ți-a fost frică de el, ceea ce iarăși înseamnă că aveai motive să nu-ți fie frică. Ce motive? Aici e întrebarea. Unii vorbeau așa, alții altfel, dar toți se uneau într-un gând: trebuie să fi avut legături cu dânșii… Se poate, firește, să fi rămas de nevoie sub nemți. Eu, unul, nu tăgăduiesc. Dar atunci urmează întrebarea: cum de nu te-au descoperit, cum de nu ți-au făcut nimic, cum de te-au^lăsat chiar să mai și scrii?… Nu vezi cum vin toate aparențele să te osândească? Cum adică, de-abia după un an și jumătate să se trezească ungurii, să afle că ești acolo și să te urmărească? E, în orice caz, ceva bizar la mijloc. Sau organizația dușmană a fost tembelistă, sau ești vinovat… Iar dacă ești nevinovat, atunci ești o victimă, dar o victimă care și-a meritat soarta…
— Tu ce crezi? i-am zis mai liniștit.
— De, eu…
Șovăi. Îi pusei repede altă întrebare:
— De ce însă schimbarea aceasta de-abia acuma? De ce nu atunci când am venit aci?
— Asta-i foarte simplu. Atunci încă nu se știa ce va fi azi. Atunci majoritatea era pe punctul de-a pierde încrederea. Și, în asemenea împrejurări, oamenii sunt lași. Își ziceau că tu ești cu cei mai puternici și, deci, îți arătau zâmbete. Azi lucrurile s-au întors. Și furia s-a dublat… Și începe să izbucnească…
Toată ziua aceea am rumegat vorbele avocatului. Au avut un efect straniu asupra mea. M-au potolit. Și, încetul cu încetul, răceala s-a topit. Siguranța te întremează. Acuma cel puțin știam. Nu mai aveam a face cu un dușman necunoscut. Și nu-mi mai era frică.
După câteva ceasuri râdeam de toate zvonurile care, când le auzisem, mă înspăimântaseră. Sunt nerozii, îmi ziceam. Niciodată minciunile n-au trai lung. Azi le spune unul-altul. Mâine însă se vor risipi, ca niște bășici de săpun. Lumina nu poate rămâne sub obroc, îmi trebuie doar răbdare…
Apoi să mai vedem dacă minciunile sunt într-adevăr așa de răspândite și de crezute cum spune prietenul avocat, care se cam înrudește cu gasconii…
Și seara m-am repezită și am scris nevestei mele, m-am plâns, m-am indignat… Ea îmi va trimite mângâierea, ea, care mă iubește cu adevărat… Poate singura ființă care mă iubește.