În zilele acelea m-am pomenit într-o seară iarăși cu Bordeni. M-a căutat acasă, m-a sculat de la masă, că are să-mi spună ceva extrem de important.
— Uite ce este, îmi șopti dânsul cu o mutră foarte gravă. Mâine sau poimâine vei fi chemat la comandatură. Nu te speria. Poate să te țină acolo două-trei zile, pe urmă îți dă drumul. Te-a implicat Iota că ai fost războinic… Dar să n-ai frică. Eu mă fac luntre și punte să vă scap. Sunteți vreo șapte pe răboj… Stai acasă și așteaptă liniștit. Deocamdată nu e nimic grav…
Am stat acasă. Nevastă-mea plângea și-și frângea mâinile. Eu însă într-adevăr nu mai eram spăimântat. Greutatea vieții mă apăsa atât de mult, că aș fi fost aproape bucuros s-o pot sfârși, oricum ar fi. Groaza și mizeria îți oțelesc inima și ți-o împietresc, încât ajungi să nu te mai doară nimic, să nu te mai frământe nicio speranță.
Am stat acasă trei zile încheiate. Și iar nimic. Mă întrebam uluit ce-o fi fost la mijloc. Sau n-o fi fost nimic?
O pisică crâncenă se juca cu soarta oamenilor, îi chinuia înainte de a-i sfâșia…