Acuma cinci zile poetul Munteanu s-a abătut pe la mine. M-am bucurat când l-am văzut că intră în odăița-mi sărăcăcioasă. Mi se părea că aduce dragostea vieții.
Am schimbat vorbe goale care ascund gândurile inimii. Eu așteptam căldura sufletului său să mă dezmorțească, și el îmi dădea numai banalitățile indiferente, îmbrăcate în haina prieteniei.
Niciun dușman nu e în stare să te lovească atât de crunt ca un prieten bănuitor. Și Munteanu venise să mă ispitească.
Am băgat de seamă îndată cum îi alunecă ochii prin toate colțurile, lacomi să prindă ceva ce să-i întărească bănuielile.
— De ce-ai venit, prietene? i-am zis în cele din urmă. Din prietenie sau…?
— Am trecut pe-aici și am vrut să văd cum stai, zise Munteanu rece, fără să mă privească.
— Atâta tot?
— Atâta tot, făcu iar, dând din cap. Și pe urmă adăugă, ca un polițist: Tu ce faci toată ziua? Cum trăiești?
— Într-o veșnică așteptare, dragul meu… Aștept clipa în care…
— Toți o așteptăm…
— Nimeni mai mult ca mine… Nimeni! Înțelegi? Nimeni!…
— Da… cred… Și cu toate astea, lumea nu te crede…
— O, lumea… Dar tu, cel puțin, mă crezi? Tu, căruia mi-am deschis tot sufletul, care-mi cunoști durerile?
— Cred… Și cu toate astea lumea… Ei, Doamne… Lumea…
Iar lumea. Veșnic lumea.
Pe urmă am ieșit împreună… Am vorbit de altele. El era nemulțumit în suflet că n-a aflat nimic; pe mine mă înăbușeau sfărâmăturile vieții…
Întâlnirăm pe profesorul Eftimescu, și Munteanu se despărți repede.
Eftimescu mi-a fost totdeauna un sprijin mare. În ceasuri grele mi-a sărit într-ajutor, în năzuințele mele mi-a călăuzit pașii. E o inimă într-adevăr cuprinzătoare, un temperament energic, o fire deschisă, dreaptă.
După câteva cuvinte, Eftimescu se făcu brusc foarte serios și-mi zise:
— Ce-i cu d-ta? Ce sunt toate zvonurile cari te înconjoară?
— Le-am auzit și mă chinuiesc. Ce vrei să fac?
— Cu toate astea, trebuie să faci ceva… Trebuie să înțelegi că lucrurile nu pot rămâne așa. Eu, care țin la d-ta, știi prea bine, mă înspăimânt. Aș vrea să te ajut și nu știu cum. Singur d-ta trebuie să găsești mijlocul să te descurci…
— L-am găsit, răspunsei domol. Mă voi descurca. Fii sigur. În curând mă voi descurca pe deplin…
— Mi-ai luat o piatră de pe suflet. Îți închipui că eu nu dau niciun crezământ neroziilor. Dar este lumea care acuză și judecă. Și lumea e suverană. Îmi pare bine că nu urmezi pilda altora, a celor nepăsători… Pentru un suflet delicat, înțelegi, calomniile sunt mai usturătoare…
— Da, da… Usturătoare…
— De altfel, ești voinic și niciodată nu te-ai speriat de greutăți. Cu atât mai mult acuma, când e vorba de…
— De viața mea toată!…
— Da, cam așa… De aceea sus capul și înainte!
— Înainte!… numai înainte… Ce-a fost în urmă e praf și cenușă. Și înainte ce este? Cine poate să știe?
— Omul trebuie să lupte. Mai cu seamă omul ales. Dacă ai fi un nimic, nimeni nu te-ar lua în seamă, niciun vrăjmaș nu te-ar ponegri. Tocmai de aceea trebuie să dobori piedicile, să-ți desțelinești drumul, să poți sta drept în fața tuturor… Cei chemați sunt totdeauna bine înarmați…
— Da, cei chemați, da…
Atunci am înțeles lămurit ce am să fac, cum am să mă descurc.
Chiar în seara aceea am găsit revolverul…