Și totuși, mai aveam o nădejde. Și până ce nu s-a stins nădejdea aceasta, cum aș fi putut porni pe drumul cel mare?
Pe urmă ce grea e despărțirea!
Cinci zile și cinci nopți am cântărit, am chibzuit, am căutat. Și nimic nu s-a ivit. Nicio altă ieșire. Niciuna.
Am mai fost în situații împovărate, când m-am crezut în marginea prăpastiei. Dar totdeauna a intervenit iubirea salvatoare. Numai iubirea întreține viața, o întărește, o încurajează să poarte jugul. Un bob de iubire e ca uleiul peste flacăra muribundă: înviorează…
Te poți apăra de un dușman văzut, dar împotriva dușmăniei nelămurite nu există apărare. Când te izbește cineva în față, ai putința să ripostezi; când loviturile sunt în aer, invizibile și totuși otrăvitoare, lunecându-ți printre degete mereu, și totuși lăsându-ți răni cumplite în suflet, atunci ești nevoit să-ți scalzi inima în lacrămile durerii, să primești săgețile și să nu le poți smulge din carne.
În clipa când lumea s-ar personifica, aș putea-o zgâlțâi până ce și-ar mușca limba. Asta ar fi descurcarea cea mai bună.
Dar lumea e o vorbă. E Popovici, și Repezeanu, și Munteanu, și Eftimescu, și gazetarul, și sutele și miile de guri împreună. Fiecare în parte nu înseamnă lumea, pe când toți împreună sunt lumea, ceva deosebit, îngrozitor, fără de care nimeni nu poate trăi, pe care trebuie s-o iubești, și chiar o iubești fără să vrei.
De câte ori nu am vrut să trec peste ea? Nu pot.
E mai tare ca mine. O iubesc cu toate că ea mă urăște, poate tocmai fiindcă mă urăște. Dac-aș vrea să mi-o rup din suflet, cu ea împreună mi-aș sfâșia și sufletul.
Lumea nu cercetează, nu vrea procese lungi. O bănuială, oricât de neroadă, îi ajunge. Și când i-a intrat ceva în cap, nu mai e în stare să-și schimbe părerea, chiar dacă-și dă seama că e piezișe. Osânda ei e definitivă. Îi plac victimele, mai ales când sunt ale ei. Suferința o înveselește, o îngrașă.
Acuma s-a năpustit asupra mea. Miile de brațe nevăzute m-au cuprins, miile de gheare îmi zgârie inima, îmi varsă sângele… Și ea se îmbată de mulțumire. Zvârcolirile mele o distrează…
Când mi-am găsit revolverul, am știut ce vreau. De altfel, în sufletul meu începuse să se lumineze din clipa schimbării la față a lumii. Și iată, acuma flacăra arde vie, copleșitoare…
Mi-am cercetat cu de-amănuntul toată viața în ceasurile acestea tulburi. Și m-am convins că soarta mea a fost pecetluită de mult. Am rătăcit în lume fără nicio țintă hotărâtă. Ambițiile mele se fereau de ambițiile altora, în loc să le încrucișeze și să le zădărnicească. Am avut veșnic numai începuturi de luptă și totdeauna m-am dat bătut când am văzut că e vorba de o împotrivire mai stăruitoare. Eram un învins printre cei ce se războiau chiar cu morile de vânt, numai să aibă iluzia că sunt învingători.
În viață înaintează cei energici și hotărâți, iar eu am fost chinuit de necontenite șovăiri. Ea fiecare pas ezitarea îmi stânjenea mersul. Și, gândindu-mă mereu să aleg calea cea mai bună, am ajuns să pornesc mereu pe poteci nenorocoase.
Șovăirea e cel mai mare păcat în viața omului. Hotărârea cea mai neroadă e de mii de ori mai bună. Șovăirea îți roade judecata până ce ți-o întunecă și ți-o strâmbă. O clipă de ezitare dărâmă o țară, o lume întreagă. Cum să nu doboare deci un biet suflet slab și obosit?
Dacă în noaptea aceea, când mi s-a lămurit primejdia, n-aș fi șovăit și n-aș fi început să cântăresc probabilitățile, azi n-aș căuta cu înfrigurare să sfârșesc rândurile astea înainte de răsăritul soarelui… N-aș fi îndurat frământările groazei în București, n-aș fi suferit amenințarea fără răgaz, n-aș fi purtat în spinare umilința robiei, și nici acuma n-aș fi ținta săgeților otrăvite… N-aș fi… N-aș fi… Tot ce n-aș fi sau aș fi pornește dintr-un simplu „dacă”… De un „dacă” atârnă soarta omului… Dacă! Dacă!…
Șovăirea m-a stăpânit până-n ultimul ceas. Ieri înainte de amiazi ea a fost mai tare ca mine. Mă făcea să mă gândesc la compromisuri. De vreme ce sufletul meu e ca floarea spinului, alb și neîntinat, ce-mi pasă de palavrele altora? Cu aceeași nedreptate m-ar putea scoate ucigaș… și tot așa n-aș avea nicio apărare. Învinuirile absurde te dor atât de spăimântător, că-ți înăbușe glasul.
La prânz însă am primit scrisoarea… O am și acuma în fața mea, cu slovele zvârlite în pripă, mustrătoare și ademenitoare. O așteptasem. A fost stropul care face să se reverse puhoiul. Un pasagiu mă privește într-una, de când am început scrisul, mă pândește parcă și mă îndeamnă. E de la Tina mea. E răspunsul la plânsorile mele… Și ea pune înainte pe „dacă”. Și ea…
„Dacă ai fi plecat atunci, cum te-am rugat și te-am implorat, ce bine ar fi astăzi… Nu trebuia să te gândești la noi. Numai la tine să te fi gândit. Dacă m-ai fi ascultat”…
Până aci am citit. Restul nu mă mai interesează. Nici nu vreau să-l știu. Voi sfârși, dar nu-l voi citi… Numai la mine să mă fi gândit… Dacă m-aș fi gândit numai la mine… Dacă m-ar fi uitat șovăirea… Dacă… dacă… Ce afurisit este cuvințelul acesta!
Atunci îndată am încărcat revolverul…