Într-o clipire fui în stradă și sării într-o birje, să mă văd mai repede acasă. A, acasă! Ce fericire era aceasta! Parcă mă întorceam de la groapă…
În fața casei găsii un camion în care erau aruncate de-a valma vrafuri de cărți de-ale mele. În curte întâlnii un soldat austriac cu un coș încărcat de hârtii de-ale mele.
— Percheziția!…
Trei ofițeri și comisarul care mă arestase erau în toiul operației. Toate ușile deschise larg. Un militar tacticos citea cu băgare de seamă încordată toate hârțoagele de prin birou. Altul îmi scotocea în bibliotecă, aruncând într-un coș cărțile ce i se păreau suspecte. Al treilea răvășea prin dulapurile de haine, în vreme ce comisarul răscolea colecțiile de ziare și reviste. Și soldatul ieșea mereu cu coșurile pline și se întorcea cu ele goale…
Când mă văzu nevastă-mea, se pomi pe plâns.
— Uite ce s-alege de casa noastră… Ne iau tot!
— Lasă-i să ia… Bine cel puțin că nu m-au luat și pe mine!
Ofițerul de la bibliotecă zise zâmbind încurcat:
— Sunt profesor și eu și știu ce înseamnă cărțile, dar n-avem încotro… De altfel, să n-aveți nicio teamă. O să vi se înapoieze tot ce se ridică. E vorba numai să le cercetăm de aproape…
Chiar în clipa aceea unul răsfoia un caiet în care-mi însemnasem zi cu zi impresiile din vremea războiului și a ocupației.
— Ce-i asta? mă întrebă dânsul.
— Nimic de seamă. Niște însemnări fără importanță… Literatură…
— A, trebuie să fie foarte interesant…
Atâta avusesem de ce să mă tem puțin, caietul acesta. L-au găsit. Acum nu-mi mai pasă de nimic. M-au descoperit. Ce-aș mai putea face? Numai norocul mai are cuvântul. Încolo, orice iluzii sunt deșarte. Vine sfârșitul…
Ei, ce-o mai fi să fie! Bine că deocamdată sunt scăpat. Baremi de ziua de azi să mă bucur. Cea de mâine nu mai e a mea…
Nevastă-mea plângea într-una și mă întreba:
— Cel puțin poți fi sigur că nu te mai ridică?
— Cel puțin așa cred… Sigur nu mai este nimic în lume!