Ne mai vedeam totuși uneori, mai ales pe stradă. Dar vorbeam puțin. Schimbam câteva cuvinte și ne despărțeam repede. Mutrele suspecte mișunau pe Calea Victoriei, se țineau după oameni, trăgeau cu urechea… O vorbă scăpată în vânt zbura îndată la comandatură. Un cofetar făcuse chef acasă la dânsul de bucurie că auzise că ai noștri ar fi reluat Ploeștii. A fost ridicat de la masă și trimis pe jos, așa cum se găsea, până la Ploești, să se convingă că nu e adevărat ce-a auzit… Va să zică, nici în pereții casei tale nu te poți încrede…
Un fotograf mă opri într-o dimineață în fața Palatului.
— Ei, bine că te întâlnesc!… Te căutam… Am să-ți vorbesc ceva foarte important…
Fotograful era o figură cunoscută prin cercurile noastre. Avea legături intime cu toți gazetarii, cu mulți scriitori și artiști. Altminteri, tânăr, cu o mustață neagră, tunsă englezește, veșnic cu dungă la pantaloni și cu mare trecere la femei, îndeosebi la cele mai ușoare.
Mă luă de braț, ca și când am fi fost prieteni de când lumea, și-mi vorbi toată vremea cu un ton care nu îngăduia contrazicere:
— D-ta știi nemțește bine…
— Da, dar…
— Avem nevoie de d-ta… Eu sunt prieten intim cu locotenentul Kammert, care conduce Gazeta Bucureștilor. I-am vorbit de d-ta, fiindcă nu e mulțumit cum iese ediția românească. Trebuiește un traducător bun. D-ta ai fi…
— Da, dar…
— Nu ți se cere decât să traduci în românește. Atâta tot. În schimb vei fi plătit bine. O mie de lei lunar cel puțin. Mâine dimineață te așteaptă locotenentul. Voi fi și eu acolo…
— Mi se pare c-ai greșit adresa, îi zisei acuma. Mai bine orice decât…
— Nu uita că, dacă nu primești de bunăvoie, vei fi rechiziționat, spuse fotograful cu o ușoară amenințare în ochi. Iar atunci vei lucra și pe degeaba…
— Aș vrea să văd cum se poate rechiziționa un om ca să scrie la o gazetă dușmană…
— O să fie bine, murmură dânsul zâmbitor. D-ta vino acolo, și vei vedea… O să fie bine!
Mă gândii dintru-ntâi nici să nu mă duc de loc, dar pe urmă îmi amintii că suntem în puterea lor și ar fi poate mai bine să mă lămuresc cu însuși ofițerul-ziarist.
Locotenentul mă primi cu o politeță exagerată, îmi oferi țigări și începu:
— D-ta vrei să scrii la ziarul nostru?
— Nu, domnule, nu vreau și nici nu pot… Tocmai venisem să…
— Cum, d-ta nu ești ziarist?
— Nu, sunt oleacă de poet și… n-am făcut niciodată gazetărie.
— Dar mie mi s-a spus că d-ta cunoști limba germană.
— Prea puțin ca să pot fi de vreun folos. Astfel că chiar rechiziționându-mă…
— Ce rechiziție?…
— Așa mi s-a spus…
— Nu, nu… Dacă nu vrei, noi nu te putem sili. Aici e chestie de încredere. Ne trebuiesc oameni de încredere…
Fotograful aștepta afară, la ușă.
— Ei, s-a făcut?
— Nu, domnule, eu nu doresc să fiu om de încredere pe-aici…
— Am vrut să-ți fac un bine, și d-ta dai cu piciorul… Halal! zise dânsul privindu-mă de sus până jos cu o compătimire disprețuitoare.
De când ajunsesem sub stăpânirea vrăjmașă nu mă simțisem niciodată mai bine ca în ziua aceea. În sufletul meu mă credeam chiar erou puțin. Ce, e nimica să refuzi de la obraz pe un locotenent prusac atotputernic? Să sfidezi internarea sau închisoarea? Numai fotograful să nu se încăpățâneze sau să se răzbune…
De altfel, de germani nu mă sinchiseam prea mult de la început. Ce pot să-mi facă?. Doar să mă închidă… Dar austriacii, ungurii!… Din fericire, încă nu se auzea nimic de activitatea lor.
În orice caz, ar fi bine să-mi iau măsuri de siguranță…
O ordonanță cerea ca toată lumea să-și procure de la poliție un bilet de identitate, faimoasele ausweis-uri. Aici era poate ocazia să mă acoper. Comisarul de la circumscripție îmi era prieten. I-am explicat și s-a învoit. Și m-a trecut în bilet „născut la Șaru-Dornei, județul Neamț”.
În sfârșit! Dacă ar fi să se cerceteze transilvănenii, eu sunt mântuit. Afară când aș fi denunțat sau când aș fi trecut pe vreo listă neagră specială de-a lor… Bine, dar atunci e totuna. Atunci urmează unul din cazurile pe care le-am prevăzut în clipa când m-am hotărât să rămân aici. Atunci nu mai e scăpare…
Până atunci însă viața își urmează cursul ei…