Pe urmă, poate încăpățânarea mea, sau poate răutatea altuia, sau poate toanele soartei m-au încurcat într-un bocluc căruia i-am tras ponoasele până-n clipa aceasta, când…
M-am certat cu un scriitor. Fiindcă cearta s-a stârnit pe o chestie literară, a degenerat, firește. Scriitorii sunt, într-o privință, ca țiganii: se ceartă și-n cimitir. Doar că sfada lor e poreclită polemică.
Henric Adler avea la îndemână un jurnal înființat înadins pentru a-i preamări gloria și a-i doborî adversarii. Era un om ciudat Adler: o inimă acră, setoasă de orice răzbunare, și o limbă pătimașă, neagră, veninoasă. Niciun mijloc nu i se părea urât dacă printr-însul putea desființa un protivnic…
Față de mine, după ce ne-am dezbinat, a început o campanie sistematică și stranie. Toate înțepăturile, când mai pe față, când mai ascunse, culminau într-un fel de refren: boanghina!
Dintru-ntâi, n-am priceput ținta refrenului. Îmi închipuiam că, simțindu-se prea slab, caută să mă lovească aruncându-mi în lume rușinea că sunt transilvănean. Asemenea încercări am mai avut și altădată, cu alții. A fi transilvănean fusese totdeauna, în ochii unora, o mare scădere. Ne învățasem s-o înghițim fără multă supărare. Așa erau vremurile odinioară… Dar acuma? Când ungurii se plimbau pe Calea Victoriei? Când a fi ardelean e o crimă care te duce imediat la pușcărie și poate chiar mai departe?… Sau ura i-a întunecat vederea, sau… A doua posibilitate nu îndrăzneam să mi-o închipuiesc…
Atacurile însă continuau aceleași, cu o stăruință uimitoare, pe toate căile, pe toate potecile. Îmi ajungeau la urechi vorbe de necrezut. Că Adler se laudă pretutindeni că în curând voi fi măturat de pe-aci, că… Unii prieteni mă sfătuiau să mă feresc sau să caut să-l împac, căci Adler e hotărât să mă dea pe mâna nemților, fiindcă într-ascuns fac propagandă împotriva lor, deși sunt dezertor austriac…
Zâmbeam necrezător. Oricât ar fi cineva de pornit, asta nu se poate… Asta ar fi… Și nu se poate!…
Și tăceam…
În vremea aceea începuseră să mai pătrundă aici știri de dincolo de zidul de foc ce tăia țara în două. Cenzura germană împărțea redacțiilor bucureștene ziare din Moldova, pentru trebuințele lor politice… Cât le mai doream noi ziarele acelea! Cât mai alergam noi după o veste de dincolo! Tot ne interesa. Orice nume ne bucura. Ca și când ne-ar fi înviat din morți cei mai scumpi ai noștri…
Într-o zi, ducându-mă în oraș, întâlnesc pe Dulcegaru, un omuleț sfrijit, cu un nas foarte subțire, sufletul Gazetei Bucureștilor. Explica foarte agitat cine știe ce unui domn burtos și roșcovan. Când mă zări, Dulcegaru își întrerupse explicațiile și-mi zise cu un zâmbet mulțumit de felicitare:
— A, știi că te înjură Iorga?
— Pe mine? întrebai tresărind. De ce?
— Nu știu… Lasă, dragă, nu te emoționa. Nu ești singurul. Pe toți ne terfelește. Și pe mine!… Lasă, îți face cinste să fii înjurat…
Era cea mai grea știre ce-o primisem, poate în toată viața. La posibilitatea aceasta nu mă gândisem niciodată. Groaza veșnică în care mă zbăteam de un an de zile, amenințarea chinuitoare sub care îmi târam viața nu-mi dăduse răgaz să-mi închipuiesc că cei de la care nădăjduiam mântuirea s-ar putea să răspundă prin ură la iubirea noastră cea mai scumpă și mai înălțătoare, pentru care cheltuiam toată căldura inimilor noastre robite…
Îmi rămăsese întipărit în ochi zâmbetul lui Dulcegaru. El se simțea măgulit, firește, că-l înjură Iorga. Asta-i ridica valoarea în ochii săi proprii și în ai altora ca dânsul. Zâmbetul lui mă urmărea și mă îngheța, Iată-mă deci și pe mine printre cei pe care eu însumi îi priveam ca pe niște… Iată-mă!…
M-am repezit la un redactor politic al gazetei:
— Domnule, e adevărat că m-a înjurat Iorga?
Cu un zâmbet asemenea celui cu care mă apostrofase Dulcegaru, îmi răspunse nepăsător:
— Nu știu… Nu-mi aduc aminte… Dar se prea poate… Ei, și ce are a face? Și pe mine m-a înjurat…
— Bine, pe d-ta înțeleg. Și eu te înjur pe d-ta… Dar pe mine de ce, de ce?
Îmi tremura glasul și ochii îmi erau umezi. A băgat de seamă și mi-a zis, clătinând din cap:
— Cât ești de copilăros… Se vede că n-ai făcut niciodată politică… Ce-ți pasă? Te înjură? Îți face reclamă… Te lansează…
— O, asemenea reclamă… Reclamă funerară…
— Astâmpără-te și cată-ți de treburi… Nu te alarma. Nu-i nimic. Mie nu mi-a căzut în mână numărul acela… Dar în nu știu care fițuică, într-o informație parc-a fost ceva…
— Ce-a fost? Ce-a fost?
— Nu mai am jurnalul. În orice caz, nu te insulta. Spunea numai că într-un ziar din București ce le-a parvenit au văzut articole iscălite de cutare și cutare, iar la d-ta adăoga: „român transilvănean”… Toate astea n-au nicio importanță. Nerozii…
Nerozii! Ce ușor e să mângâi când nu te doare!
Câte nopți și zile m-au urmărit pe urmă „neroziile” acestea și m-au chinuit! Mă simțeam ca un naufragiat care, oriîncotro s-ar întoarce, găsește numai jale și deznădejde… Aici Adler și ungurii, iar dincolo… Aici port groaza în spinare pentru că sunt boanghină, dincolo sunt huiduit pentru că-s… „român transilvănean”. Și toate acestea fiindcă un căpitan nervos sau poate alții mai mari n-au avut vreme să-mi dea și mie un locșor printre cei mulți…