N-aveam adresa omului de încredere de la Buzău. Trebuia să colind o serie de cafenele și restaurante, să întreb de Boiangiu… într-o cârciumă cu biliard îi aflai urma. Patronul era socialist, mușteriii socialiști și, firește, toți cunoșteau pe socialistul Boiangiu.
— Trebuie să pice îndată, îmi zise cârciumarul frecându-și mâinile. Până atunci luați loc… Cu ce vă putem servi?
Toată lumea mă cântărea cu coada ochiului. Socialiștii români sunt foarte bănuitori și au oroare de străini, fiindcă în fiecare se poate ascunde vreun spion de-al poliției, iar poliția li-e urâtă foc, și poate cu temei…
Boiangiu se nemeri tocmai să întârzie. Era un om voinic, cu urme de vărsat pe față, cu o mustață bălaie bărbătească și cu niște ochi albaștri dulci, plini de căldură și de bunătate. Purta cravata roșie obligatorie. Toți îl iubeau, căci îl primiră cu însuflețirea ce întâmpină de obicei pe omul simpatic.
— Să trăiești, nene Boiangiule… Ai întârziat, Boiangiule… Uite, te așteaptă un domn!…
— Pe mine? făcu dânsul rotindu-și ochii prin odaie.
Când mă zări, se apropie simplu, întrebător:
— Mă așteptați pe mine?
— Da, am o scrisoare pentru d-ta…
— De la cine?
— Poftim și vezi… Explicațiile ți le voi da pe urmă…
Se așeză la masa mea, își scoase pălăria și citi scrisoarea cu mare luare-aminte de vreo două ori.
— De la tovarășul Camil Popescu din București, murmură dânsul. Sunteți socialist?
— Nu. Sunt numai fugar.
— Tocmai, căci nu-mi aduc aminte să vă fi văzut pe la club… Dar, mă rog, spuneți-mi ce doriți!…
Ascultă fără să mă întrerupă. Pe urmă tăcu, mă privi drept în ochi.
— Vom trece împreună, zise deodată hotărât. Acuma mă duc să-mi așez una-alta. Până atunci d-ta poți să te odihnești nițel. Hangiul o să-ți dea o cameră. Mâine seară suntem la Iași…
Vorbi ceva cu cârciumarul, dădu câteva ordine unor tovarăși mai tineri, cari pierdeau vremea în jurul biliardului, și apoi plecă grăbit.
Îmi sălta inima. Omul acesta mă umplea de încredere. Simțeam că-și pune tot sufletul în joc, că astfel trebuie să izbutim…
Eram totuși nerăbdător. Stăteam pe spini. Cum să mă odihnesc? Întâi să mă văd dincolo, pe urmă odihna…
Pe la vreo cinci după amiazi, Boiangiu veni cu un geamantănaș în mână.
— Gata! zise dânsul. Plecăm…
— Dar cum?
— Cu trenul…
— Dar…
— Lasă… Lasă cum zic eu!
Îmi luai geanta și ne îndreptarăm spre gară. Călătoria cu trenul mă înspăimânta. Doar tocmai de tren mă feream, unde lesne se putea să întâlnesc vreo mutră nepoftită care să mă nenorocească. Crezusem că vom merge cu căruța până la Focșani. Așa-mi închipuisem eu… Dar acuma eram în stăpânirea lui Boiangiu… Trebuia să-l urmez…
— D-ta stai aici, să nu ne fure geamantanele, până scot biletele, îmi șopti tovarășul.
Începuse să mă zgâlțâie frica. Așteptarea în furnicarul de oameni era pentru mine primejdioasă. De-abia în vagon m-am mai mulcomit.
— Până unde mergem?
— Lasă… pe urmă! făcu Boiangiu.