— Vin nemții!…
Când au început să se răspândească vorbele acestea de groază, dușmanul încă nu ne spărsese Carpații. Se șopteau însă pretutindeni, pe stradă, în localurile publice, cu o stăruință aproape suspectă, știri grozave. Otrava disperării se picura în suflete ca să le înmoaie, să le încovoaie. Oameni care avusese gura plină de măceluri la întruniri, în vreme de pace, se strecurau acum discret la gară, umpleau trenurile, înarmați cu pașapoarte pentru toate continentele. Ironiile și tiradele ziarelor împotriva guzganilor care părăsesc corabia erau zadarnice.
— Vin nemții!…
Dar nu veneau. Se părea chiar că norocul armelor ne zâmbește. Veni o victorie, ușoară poate. Veni. Și deodată toate sufletele care se pitiseră se înălțară iar. Refugiații remarcabili se întoarseră în grabă să-și reia rolurile conducătoare. Toate fețele se înseninară. Parcă simțeai cum șapte milioane de oameni respiră ușurați, cum li s-a luat de pe inimi o piatră de moară. Dispăruseră aproape de tot corbii care-și cârâiau veșnic nemulțumirea la toate urechile. Ne necăjeam că comunicatele sunt atât de zgârcite. Ne-ar fi trebuit amănunte ca să putem ticlui mai bine planurile nădejdilor noastre. Umblam cu harta la subțioară, s-o am mereu la îndemână, să pot explica îndată cum o să-i învăluim, cum o să-i aruncăm, cum o să-i strivim…
Apoi deodată s-a întunecat iar cerul. În același loc unde avusesem izbânda plezniră munții, se revărsă puhoiul. Un zvon gâdilitor; cu o nouă și decisivă victorie a noastră, s-a spulberat în câteva ceasuri. Zăgazurile se prăbușeau cu o iuțeală fulgerătoare. N-apucai să-ți închegi speranța că potopul se va opri ici, când te și pomeneai cu vestea oficială care-ți destrăma brusc încrederea de-abia înfiripată. Au luat Târgu-Jiu, au ajuns la Filiași, la Craiova, la Olteț, au trecut Oltul!…
Într-o clipă, Bucureștii se cutremură ca un furnicar uriaș în care un păgân ar fi lovit cu piciorul.
— Vin nemții! răsuna surd în fiecare colțișor…
Acuma veneau. Din creșterea disperării oamenilor puteai citi cum se apropie, îi auzeai și-i simțeai* Lacrimile și zvonurile soseau înaintea lor… Colo au dat foc satelor, dincolo au împușcat bărbații, au tăiat mâinile copiilor… Au declarat că vor să distrugă pentru totdeauna neamul românesc, să nu-i mai rămână nici pomenirea…
Străzile Bucureștilor gemeau, se frângeau. Drumul spre gară, ziua-noaptea, era un șir neîntrerupt de trăsuri, căruțe, automobile, camioane… Părea că o țară întreagă a pornit să se mute aiurea, îngrozită de o primejdie nemaipomenită. Frica cuprindea pe oameni brusc, îi îndemna să plece, ca și când fiecare minut de întârziere ar fi adus moartea sigură. Boccele uriașe acopereau în trăsuri pe băjenarii înfricoșați. O avere muncită toată viața se strângea într-un geamantănaș și într-o colivie goală. Femei bătrâne fugeau de ici-colo căutând o trăsură, cu zbârciturile udate de lacrămi proaspete…
Era panica… Nimic n-o mai putea mulcomi. Și ca un refren cumplit, care îngheța inimele, toate buzele șopteau, fără încetare:
— Vin nemții!…