La șapte veni un soldat să ne ducă înapoi la gară. Când ieșeam noi din baracă, trenul trecea.
— Acum iar mai așteptăm… O, Doamne!
Pe peron, un ofițer german ne privi bănuitor și schimbă câteva vorbe cu soldatul.
— Să-i păziți bine, că sunt primejdioși! strigă ofițerul, încruntat.
Furăm lăsați în odaia de control, singuri. Doar alături se plictisea un militar printre niște registre unsuroase.
Așteptarăm vreo două ore, apoi veni un subofițer care vorbea bine românește.
— Cu mine mergeți la Focșani… Plecăm la nouă, cu trenul de apă…
Boiangiu îmi spuse că trenul de apă e o locomotivă și un vagon cu butoaie în care se aduce apă de la Focșani.
Trenul de apă însă trecu în goană prin gară tocmai când subofițerul lipsea. A venit mai târziu și a făcut gălăgie mare, că asta-i obrăznicie, că trebuia să-l aștepte mașinistul, că el nu permite d-astea… Pe urmă ne-a zis împăciuitor:
— Nu-i nimic… Plecăm la unu cu cellalt tren de apă…
Se împlineau douăzeci și patru de ore de când nu mâncasem nimic. În minte frământam mereu crâmpeiul de nădejde: ce-ar fi dacă nemții n-ar ști nimic?… Și fiindcă nimeni dintre cei de-aci nu-mi făcuse nici măcar o aluzie cât de slabă, speranța mea se întărea, se umfla… Cine știe? Poate că Dumnezeu n-are să mă lase!…
Era vorba însă, chiar în cazul acesta, să găsesc o explicație plauzibilă: de ce am încercat să trec fără permis? Cine n-are nimic pe conștiință poate să ceară voie și… poate că i se dă… Cel puțin așa este regula generală… Atunci de ce încercarea clandestină? Ce motiv m-a îndemnat să încerc o trecere neîngăduită?…
îmi chinuiam creierii și nu găseam nimic. O minciună isteață, potrivită m-ar putea scăpa, dacă… Firește, dacă nici la Focșani nu vor ști nimic despre pricina cea adevărată care m-a pus pe fugă… Firește…
Spre amiazi ne pomenirăm iarăși cu subofițerul de azi-noapte, și mai ursuz.
— Scoateți încă o dată tot din buzunare! bufni dânsul.
Ne puse apoi să scoatem și ghetele, să ne dezbrăcăm până la piele. Căută prin toate tiviturile hainelor, prin căptușeala încălțămintelor… Și pe urmă adună tot ce aveam în buzunare și le puse într-un plic galben. Vrui să protestez, dar mă opri cu un gest:
— Dacă te întovărășești cu asemenea indivizi, suferă și d-ta urmările! îmi zise aruncând o privire ucigătoare lui Boiangiu.
Va să zică, Boiangiu e vinovatul? Atunci aici într-adevăr nu se știe nimic despre mine. Trebuia să mă încredințez mai bine. Întrebai pe militarul din odăița de-alături:
— Mă rog, adică de ce ne învinovățiți de suntem tratați cu atâta asprime?
— Apoi dacă nu vă astâmpărați și vă apucați de spionaj? mormăi dânsul cu dispreț. Credeți că noi suntem proști?
Îmi păli iar nădejdea. Dacă-i vorba de spionaj, atunci vor face cercetări mai întinse, și atunci nu se mai poate să nu afle tot… Degeaba mă încânt cu deșertăciuni. Soarta mea e pecetluită. Nu mai e nicio scăpare…
Ușa care dădea în partea românească era zăvorită pe dinăuntru. Mă rezemai cu spatele în dreptul clanței și trăsei încet zăvorul. Trebuie să mai încerc o dată să fug, orice s-ar întâmpla. Când va ieși militarul afară, mă voi strecura binișor pe ușă și… îi spusei și lui Boiangiu ce vreau să fac.
— Încearcă, răspunse dânsul, dar bagă de seamă că ai noștri sunt în stare să te dea iar pe mâna nemților!… D-ta nu ai avut a face cu lașitatea autorităților noastre… E de ajuns să se strâmbe un căprar neamț la ei, ca să se arunce toți cu burta la pământ…
Avea dreptate. Când toată țara e la cheremul lor, cum ar îndrăzni cineva să mă apere fățiș?… Mai bine să mă potolesc. De ce să-mi tai singur toate punțile, când norocul încă nu m-a părăsit?
Trenul de apă plecă iarăși, și însoțitorul nostru iar sosi târziu.
— Să-i ia mama dracului! făcu neamțul. Plecăm cu trenul de persoane peste câteva ceasuri… Nu-i nimic…
Peste un ceas, trase în gară un tren nesfârșit, plin de demobilizați. Subofițerul veni gâfâind.
— Mergem chiar acum… Ne cățărăm cum vom putea… Vreau să pot petrece și eu nițel în oraș, să profit de ocazie…
Mă bucurai ca și când m-ar fi dus la mântuire. Nimic nu e mai chinuitor ca nesiguranța.
Ostași gorjeni ne-au făcut loc și nouă. Ne compătimeau. Între dânșii parcă mă simțeam mai bine. Speranțe vagi mi se încuibară iarăși în suflet.
Trenul se urni scârțâind.
— D-voastră lucrați împreună cu austriacii? întrebai deodată pe germanul care ne însoțea.
Nu mă mai putusem stăpâni. Voiam să aflu dacă nu nădăjduim zadarnic.
— Noi nu lucrăm cu austriacii, noi poruncim austriacilor, răspunse subofițerul cu trufie, întinzând gâtul.
Soldații demobilizați cântau, chiuiau…
Trebui să fac sforțări să nu mă amestec și eu în bucuria lor…