— De ce nu iei și tu o slujbă undeva? Tu, care știi nemțește, ai găsi cât bați în palme… Stăm foarte slab, dragul meu… Mâine-poimâine nu vom mai avea nici măcar o bucățică de pâine…
Nevastă-mea vorbea așa. Glasul îi era muiat în lacrămi. N-am îndrăznit să mă uit în ochii ei când am răspuns:
— Nu pot… nu pot… nu pot…
A tăcut.
Peste câteva zile a reînceput:
— Văd că toată lumea se aranjează în slujbe. Nemții primesc pe oricine cu brațele deschise… Numai noi stăm cu mâinile în sân. Nu știu ce așteptăm!?…
Nu știam nici eu, adevărat. Simțeam doar că tocmai pentru că știu nemțește nu se poate să am niciun fel de legătură cu dânșii. Zece ani, de când sunt aici, n-am vorbit niciodată nemțește, n-am cunoscut niciun german, deși nimeni nu s-ar fi mirat s-o fi făcut. Și să încep acuma, când sunt dușmanii țării?… Mai bine…
În mintea mea luasem o hotărâre. Cu ultimii douăzeci lei voi îmbrățișa meseria de văxuitor de ghete. O lădiță, câteva cutii de cremă… Voi rămâne însă departe, chiar dacă toată lumea ar trece de partea lor…
Totuși, să nu lăsăm să ajungă lucrurile până aici. Să căutăm…
În fiecare dimineață era o vălmășeală fără seamăn la brutării. Nu se ajungea pâinea, și oamenii vegheau toată noaptea pe trotuarul înzăpezit, în gerul tăios, ca să poată apuca mai repede rândul. Acolo zgribuleam și eu zi cu zi, cu cartela-n mână… Acolo mi-a venit o idee năzdrăvană…
N-ar fi, oare, chip de câștigat ceva din vânzarea pâinii? În loc să se omoare atâta lume aici, s-ar putea împărți. Ar lua oamenii mai degrabă, ar fi mulțumiți și ei, și eu… Chestia este doar să găsesc un brutar mare, să-mi încredințeze un număr oarecare de pâini. Asta însă ar cere un capital sau o garanție, și eu de-abia am după ce să beau apă…
Câteva zile m-am silit să dau peste vreun brutar care să nu-mi ceară nimic afară de garanția morală… et caetera… Am izbutit să obțin în cele din urmă o scrisoare de recomandație de la Filip Weingarten, un om cumsecade și săritor la nevoie… Dar am rămas cu scrisoarea în buzunar, căci în vremea aceasta se organizase mai bine distribuția pâinei, și planul meu căzuse în baltă…
Filip Weingarten totuși mi-a întins o mână de ajutor, mai pe urmă… Se deschiseră și teatrele, iar el era ceva pe-acolo. Vremurile sunt atât de tulburi, că nu te poți mira cum un cinstit negustor ajunge să fie ceva la teatru. A avut nevoie de dânsul teatrul, și omul s-a dus, mai ales că odinioară laurii scenei erau mai să-l ademenească… Trebuiau subiectele pieselor ce se jucau, pentru programe, în românește și nemțește. De obicei, lucrurile acestea le fac antreprenorii. Weingarten mi-a cerut mie să-i aranjez subiectele, mai drăguț, mai literar. Vezi, sărmana literatură tot e bună la ceva!… I-am aranjat. Și am luat nu știu cât, avere nu, desigur. Era cel dintâi câștig al meu sub ocupație. Mi se părea o minune. Nevastă-mea a dat un acatist de bucurie. În sfârșit, nu ne-a lăsat Dumnezeu să murim…
Să murim, nu, dar dac-ar fi fost să continuăm așa, anevoie am fi dus-o până la capăt… De altfel, izvorul acesta a secat repede. Programele au trecut în curând în exploatarea onui negustor care nu se mai sinchisea de „drăguț și literar”… Și tot Weingarten a sărit iarăși. M-a pus controlorul concertelor la Ateneu. Ceva mai sus ca aceia care rupeau biletele, căci eram șeful lor. Și ceva mai jos, fiindcă mi se plăteau zece lei numai în ziua când era concert, iar concerte erau cel mult unul pe săptămână… Nu curgea, dar picura… Tot mai bine decât nimic… Bine că nu-i mai rău…