Nu pricepeam ce vrea tovarășul. Aveam bilete numai până la Râmnicul-Sărat. De altfel, numai până acolo puteai merge fără o autorizație specială. În Râmnic însă stăpâneau austriacii. Cum mă duc eu chiar în mijlocul lor? E o nebunie. Și Boiangiu tace mereu, fumează și se gândește. Ce-o fi vrând?… încercam să-l descos. Degeaba.
— Pe urmă, pe urmă! îmi zicea mușcându-și buzele.
Controlorul era un soldat german, bătrânatec, spân, cu ochi de veveriță. Ne-a perforat biletele măsurându-ne bine, dar n-a zis nimic.
Pe urmă, văzui pe Boiangiu stând la sfat cu un frânar român, care întovărășea pe controlorul neamț.
După câteva stații râmaserăm singuri în compartiment. Frânarul veni și șopti:
— I-am spus, nene Boiangiule… Se face!
Atunci Boiangiu mă lămuri. Dăm câte-un pol controlorului german și mergem tihniți până la Focșani. Frânarul a fost mijlocitorul. Mai sunt vreo doisprezece clienți într-alt vagon ca și. Noi. Neamțul face o daraveră bună și noi asemenea.
Peste vreun sfert de oră controlorul veni, se așeză pe bancă, mormăi ceva. Îi întinserăm banii. Îi vârî în buzunar, mai mormăi ceva și trecu spre alt vagon.
— Ei, vezi? zise Boiangiu. S-a învățat și neamțul… Ce nu face bacșișul!
Dincolo de Râmnic veni iar frânarul. Trebuia să ne înțelegem cum vom ieși din gara Focșani, care era păzită de soldați, ca să nu poată trece nimeni fără biletele speciale cuvenite. Frânarul se însărcină să ne scoată el prin dos, firește, în schimbul unui bacșiș, cu toate că era prieten cu Boiangiu.
— Păcat că nu mergem noi până la Mărășești, că v-am trece dincolo ca părerea… suspină dânsul la sfârșit.
Vorba aceasta întărită pe Boiangiu.
— Adică de ce nu ne-ar trece cel care vine cu trenul din urma noastră?
— Vă trece sigur, zise frânarul. Numai să vă puteți urca la Focșani, c-acolo-i mai greu din pricina nemților. Altfel, treceți sigur… Toți controlorii nemți fac afaceri d-astea. Au trecut așa sute de oameni și încolo și încoace.
Se sfătuiră dânșii multă vreme: cum să facem, cum să dregem, să ne vedem chiar noaptea aceasta în Moldova.
— Eu zic să vă dați jos dincoace de Focșani, la o gară mai mică. Neamțul meu e prieten cu șefii de gară. Dânsul o să pună vorbă pentru d-voastră, iar șeful gării o să vă dea în primirea controlorului de la acceleratul care vine în urmă… Ia stați nițel, să vorbesc eu cu neamțul!…
În curând se întoarseră amândoi.
— Bun, bun, bâlbâi controlorul. Io spun… șef de gară…
S-a și hotărât. Ne dăm jos la Copăceni și așteptăm acceleratul.
— Așa, domnule, respiră Boiangiu. Ce-i în mână nu-i minciună! Ce să ne mai trambalăm prin Focșani, când mâine putem fi la Iași? Ne mai costă câte-un pol, și am scăpat ușor și fără bătaie de cap…
Se înnoptase. Tovarășul fuma ca un turc, țigară după țigară. În întunerec lumina roșcată a țigării îi dezvălea uneori fața, care parcă mă îndemna mereu să am toată încrederea. Și aveam chiar multă nevoie de un îndemn. Prea se precipitau lucrurile, prea ne legam soarta de toanele cutărui controlor necunoscut… în sufletul meu credeam că ar fi fost mai bine să ne strecurăm cu mai multă băgare de seamă, cu mai puțină îndrăzneală… Dar Boiangiu, prin siguranța și tăcerea lui, mă stăpânea. Energia e cuceritoare…