A doua zi întâlnii câțiva din prietenii pribegi… M-au înconjurat și m-au copleșit cu întrebări… Amănuntele cele mai neînsemnate, din viața de dincolo, îi interesau. O parte din sufletul tuturor rămăsese doar acolo…
Zeci de inși m-au descusut și tuturor a trebuit să le povestesc din fir în păr toată viața mea petrecută sub apăsarea dușmană, căci dintr-însa înțelegeau lesne viața tuturor. Și toți ziceau la sfârșit:
— Mult ați suferit… Poate chiar mai mult ca noi… Și când te gândești că aici ați fost ocăriți și priviți ca spioni și trădători!…
Zâmbeam. Îmi aduceam aminte clipa când mi s-a spus că m-a înjurat Iorga, durerea aceea cumplită, cea mai cumplită… Acuma, aici, după toate zilele înfricoșătoare, prin care m-am târât, simțeam limpede că, dintre toate suferințele, aceea a fost cea mai ucigătoare. Și-mi ziceam că mai bucuros aș muri decât s-o mai îndur vreodată…
Mi se părea totuși că în sufletul celor mulți roade o amărăciune grea, abia stăpânită. Prin zâmbetele ce voiau să fie vesele parcă străbătea o jale mare, jalea speranțelor sfărâmate, peste care s-a așternut o resemnare usturătoare.
Au trecut multe zile până ce m-am așezat în lumea aceasta, atât de nouă pentru noi, cei oropsiți. Și cu cât mă potriveam mai mult, cu atât descopeream mai lămurit resemnarea aceea înfricoșătoare. Mulțimea părea ca omul care a scăpat dintr-o primejdie mare, gol, prăpădit, zdrelit, și care nu se mai gândește decât să-și ducă viața înainte, oricum, numai să trăiască. Pumnul dușman părea că și aici apasă în văzduh și împovărează inimile. Pretutindeni o alergare disperată după permisele care să îngăduie oamenilor să meargă acasă. Dincolo ne revoltam când auzeam câte umilințe se impun celor ce vin, și strângeam pumnii, și scrâșneam dinții. Aici parcă nu se mai sinchiseau de d-astea. S-ajungă acasă cât mai curând, asta era tot ce mai doreau. Pe urmă, fie ce-o fi… Gurile mai zbierau încredere, dar sufletele parcă n-o mai simțeau… Mândria rămăsese pe fețele tuturor, în inimi însă se încuibase amărăciunea, nedumerirea…
Suntem la fel cu toții, îmi ziceam aproape rușinat. Se întâmplă aici aproape întocmai ceea ce s-a petrecut când au venit nemții: s-au schimbat oamenii de azi pe mâine. Istoria noastră de umilinți și imputări veșnice ne-a înmuiat firea, ne-a îndoit spinarea. La noi invaziile au fost evenimente obișnuite. Oamenii au fost nevoiți să se dea când cu turcii, când cu grecii, când cu rușii… Azi era unul mai tare, mâine cellalt. Și veșnic am fost împărțiți în tabere: o parte cu unii, alta cu alții. Când rămâneam singuri, ne uneam parcă numai pentru a ne despărți iarăși când veneau noi cutropitori… Istoria formează popoarele după chipul și asemănarea ei. Ce să facem dacă istoria ne-a fost mamă vitregă?…
Puțini erau cei cu credința dârză, neînduplecată, dreaptă ca luminarea, cei cu încrederea și-n gură, și-n inimă deopotrivă de fierbinte. Pasiunea acestora însă era atât de puternică, încât umplea tot cuprinsul țării, trecea peste hotare. O respirai pretutindeni și simțeai că-i așa de vie, că o singură scânteie poate s-o aprindă, s-o facă să fâlfâie iar, uriașă, chiar în inimile care azi sunt obosite de suferință. Numai ceasul izbăvirii să vie mai curând…