Strada Doamnei, colțul cu strada Șelari… Aici avea strajameșterul ordin să mă aducă… Jos e o drogherie. Poarta e în strada Șelari…
Ne-am urcat la etajul al doilea pe niște trepte largi. Capul scărei era un fel de coridor deschis. Am cotit la stânga, într-un antreu lung, întunecos. Strajameșterul a bătut la o ușă și am intrat. Un birou cochet, cu fum mult, albastru. Căpitanul, cel din comisiune, ședea la o masă, cu spatele spre intrare. Un locotenent gras, cu o față speriată, fuma aprig, tolănit pe un fotoliu.
— D-ta ai vrut să vorbești ceva, îmi zise căpitanul, fără să întoarcă ochii. Acuma te ascult…
I-am spus ceea ce mai spusesem celuilalt căpitan, când mă ridicase întâia oară. Nu m-a întrerupt de loc. Pe urmă am tăcut.
— Nu pot să-ți fac nimic, rosti dânsul rar, întorcându-se spre mine, cu un teanc de hârtii în mână. Absolut nimic… Trebuie să te expediez mâine negreșit în Ungaria…
— Dacă s-a hotărât așa, evident, nu mai am ce zice. Azi d-voastră dispuneți de soarta noastră. N-am încotro, trebuie să mă împac… Dar cel puțin să-mi dați voie să-mi aranjez afacerile înainte de-a mă porni unde ați hotărât! Sunt stabilit aici de atâția amar de ani, am familie, am obligațiuni. Nu pot dispare așa, fără să-mi știe de urmă… Atâta favoare cred că mi se poate îngădui. Chiar celor mai fioroși criminali li se îngăduie putința aceasta…
— Regret, dar nu pot… Îți spun și motivul: fiindcă ai fugi dacă ți-aș asculta rugămintea… Am mai dat drumul așa deunăzi proprietarului Hotelului Bristol, milionar, și a șters-o, în Moldova sau dracul știe unde… Nu pot să-mi iau și răspunderea d-tale… Am destule răspunderi…
— Făgăduiesc solemn că n-am să fug, dacă mi se dă voie să-mi iau cel puțin rămas bun…
Eram sincer. Nici prin gând nu-mi trecuse să fug. Nu sunt o fire îndrăzneață, și o fugă ar însemna să te joci cu viața… Nădăjduiam însă negreșit că orice amânare e un câștig pentru mine, dând posibilitate lumii întregi să-mi ia apărarea, să mă salveze. Îmi închipuiam că, într-adevăr, în clipele acelea toată lumea s-a oprit din mersul ei obișnuit și este în căutarea mijloacelor spre a-mi netezi calea libertății.
— Mi-e peste putință. Am ordine speciale în privința d-tale, așa că orice stăruință e de prisos, zise căpitanul cu aceeași voce nepăsătoare, apoi adăogă către strajameșter: Să-l duci înapoi în Mihai-vodă!…
Mă retrăsei până lângă ușă. Îmi fierbeau creierii. Nu mai era, va să zică, nicio nădejde! Ba dimpotrivă, trebuia să înțeleg că viața mea atârnă de un fir de păr… Cine știe ce păcate grele vor fi închipuit aceștia în sarcina mea?… Sunt pierdut… Pierdut… Pierdut…
Ovreiul, care fusese adus împreună cu mine, se apropie de căpitan și-i spuse ceva foarte încet.
— Bine, murmură ofițerul. Dânsul e liber!
Strajameșterul salută țeapăn și ne zise: