— Stați puțin, că mai am doi clienți, ne zise însoțitorul, când coborârăm în gara Focșani, și se întoarse într-o clipă cu doi turci jigăriți și speriați, pe care-i dăduse jos dintr-alt vagon. Sunt niște foști internați și trebuie să-i predau comenduirei austriace de aici, adăugă subofițerul. Dar nu vom zăbovi mult. Doar îi dau în primire și ne urmăm calea…
Asta înseamnă nouă clipe de primejdie.
Cum se nemerește de trebuie să ne abatem tocmai pe la austriaci? De-abia îmi înfiripasem nădejdea, și iată-mă iarăși în vârtejul amenințării. Mă uitam cu ură la bieții turci care veneau în urma^noastră tândălind ca niște mânji flămânzi…
Intrarăm într-o curte largă. Dintr-o fereastră un strajameșter mustăcios întâmpină prietenește pe subofițerul nostru, care-i întinse niște hârtii…
— Pe ceilalți nu-i lași aici? strigă strajameșterul râzând.
— Nu se poate… Ce-i mai de preț păstrăm noi, răspunse neamțul nu mai puțin spiritual.
Mi se ridică o piatră de moară de pe inimă când ne văzurăm iar în uliță.
— Noi mergem la comandatură? întrebai pe subofițer.
— Nu, nu… Eu vă dau în primire la poliția politică… Acolo se va hotărî unde vă trimite pe urmă…
Poliția politică era, firește, o numire mai subțire a poliției secrete, instalată la întâiul etaj al unei case bătrânești. Găsirăm numai doi copiști militari, care de-abia catadicsiră să ne primească. Însoțitorul nostru o șterse îndată, grăbit să tragă o beție înainte de a se întoarce la slujbă.
Era devreme încă. Trebuia să așteptăm pe șeful poliției, care nu obișnuia să vie decât pe la cinci. Copiștii ne dădură voie să stăm în biroul lor și chiar să stăm jos pe scaune… Peste câteva minute însă veni un plutonier, se uită urât la noi, întrebă ceva pe un copist și apoi deodată se răsti:
— Afară, afară! Aici nu ne trebuie asemenea indivizi! Așteptați în coridor!… Asta-i acuma, să vă dăm și fotoliuri!…
Ieșirăm plouați. În coridor găsirăm un civil care fuma pe ascuns, împrăștiind fumul cu mâinile ca să nu se vază. Era tălmaciul, un ovrei slăbuț, umil, necăjit. Ne descusu: de unde ne-au adus, pentru ce, cum, cine? Părea o fire curioasă. Ne-am plâns de pacostea ce-a dat peste noi și el ne-a compătimit:
— Ce-are a face… Necazurile-s pentru oameni… Că doar n-ați omorât pe nimeni, ce Dumnezeu!… O să vă dea o amendă bună, și gata… De altfel, avem un șef foarte cumsecade… Norocul d-voastră…
Pe urmă ni se plânse și dânsul cât rabdă și înghite, dar n-are ce face, că dacă n-ar fi aici, l-ar lua la corvoadă. Și are mulți copii și sărăcie mai multă…
Nenorociții și năpăstuiții se compătimesc totdeauna, fiindcă simt suferința aproapelui.
Veni șeful… Trecu pe lângă noi, ca și când nici n-am fi existat. Era gras și îmbrobonat de sudoare, într-o uniformă strimtă, cu capul rotund și pleșuv ca un glob de lemn.
— Acuși vă vine rândul… Aveți numai răbdare! ne șopti tălmaciul. Întâi să iscălească hârtiile.
Într-adevăr, peste un sfert de ceas, tălmaciul mă chemă.
— E om bun și azi e în toane bune, îmi șopti introducându-mă.
Șeful desfăcuse plicul în care fuseseră strânse lucrurile mele din buzunare și răsfoia prin hârțulii. Mă chemă mai aproape. Avea în mână tocmai filele ce-mi rămăseseră de când încercasem să-mi omor vremea scriind în muzeul lui Stelian.
— Ce-i asta? întrebă arătându-mi o foaie.
— Un început dintr-o povestire ce am vrut s-o scriu… Am obiceiul să umblu veșnic cu hârtii de scris în buzunar…
Dădu peste altă filă scrisă.
— Dar asta?
Înghețai. Era ciorna scrisorii pe care vrusem s-o trimit prietenului la Iași. Dacă știe românește și o citește, sunt pierdut… Dar nu ezitai nicio clipă.
— E urmarea povestirei, zisei fără zăbavă.
Nu pricepea românește și nici nu încercă să citească. Trecu înainte. File albe, numai albe… Le puse la o parte. Apoi căută în portofoliu.
— De ce ai încercat d-ta să treci în Moldova fără permis? îmi zise apoi brusc, privindu-mă drept în față.
Avea ochii cercetători și pătrunzători, deși păreau puțin somnoroși. Simțeam că o clipă de șovăire îmi poate fi fatală. Asta-i clipa hotărâtoare… Și deodată mă pomenii vorbind liniștit, cu o siguranță care mă uimea pe mine însumi:
— Eu, domnule, sunt un fel de gazetar-poet… De altfel, din hârtiile mele se vede… (Șeful puse mâna pe cartea mea de legitimație). Meseria mea e literatura. Dar acuma am vrut să încerc o lovitură jurnalistică. Știți, desigur, că Parlamentul de la Iași are să se ocupe zilele acestea cu darea în judecată a fostului guvern… Iată momentul, mi-am zis. Ceva impresii vii, culese la fața locului, ar putea face senzație. Și atunci m-am hotărât să plec…
— Pentru ce n-ai cerut permis? Ți s-ar fi dat! întrerupse polițistul.
— N-am cerut, fiindcă s-au cerut mereu din partea ziarului și mi s-a părut că ar fi însemnat un abuz să mai viu și eu… De altfel, la București se spunea că autoritățile germane de la Mărășești au dreptul să libereze permise de trecere pentru câteva zile, în cazuri excepționale…
— Te înșeli… Nu au asemenea autorizație…
— Iată ce nu știam… Pe urmă, mărturisesc, nu voiam să știe nici directorul ziarului. Voiam să-i fac o surpriză… Am plecat deci cu bilet până la Râmnicul-Sărat, fiind hotărât să urmez călătoria fără bilet, să plătesc costul ulterior la Mărășești, să obțin îngăduința să trec și să dau lovitura… în loc de lovitura aceasta inofensivă, însă, m-am pomenit arestat și adus aici cine știe sub ce învinuire…
Minciuna, minciuna salvatoare, pentru care-mi rosesem creierii atâtea ceasuri în zadar, iată-o, trântită brusc, inspirată parcă de un înger păzitor!… Vedeam pe fața șefului că minciuna a prins. Când a auzit de darea în judecată a fostului guvern, a zâmbit chiar mulțumit… Politica orbește chiar pe un polițist! Credea ce-i spuneam. Simțeam aceasta din felul cum asculta, din întreruperile lui…
— Foarte rău ai făcut că te-ai expus la neplăceri inevitabile, zise dânsul apăsând butonul soneriei. Acuma nu sunt vremuri de lovituri gazetărești!…
Plutonierul, care ne gonise din biroul copiștilor, intră.
— Întreabă la București dacă acest domn mai este gazetar, zise șeful dându-i cartea mea de legitimație. Te expui astfel la tot soiul de bănuieli, urmă apoi, după ce dispăru plutonierul. Să zici bogdaproste dacă vei scăpa cu o amendă grea…
Începu să scrie procesul-verbal…
Era lămurit că nici aici nu se știa despre fuga mea. Se vede că fiecare dintre cutropitori lucrează cu poliția-i proprie, fără concursul celorlalți. Altfel ar fi peste putință să nu aibă de loc cunoștință… Dar primejdia cea mare totuși acuma e în toi. Dacă șeful cheamă pe tălmaci să citească filele, dă peste ciorna nenorocită și află tot… Cum am uitat-o, de ce n-am aruncat-o? Se vede că un blestem mă urmărește de aproape… Plutonierul vorbește la telefon cu Bucureștii. Acolo desigur se vor interesa, vor afla că am fugit din mâinele ungurilor… Numai printr-o minune s-ar putea întoarce lucrurile în bine…
Tocmai când mă gândeam astfel, veni plutonierul.
— Bucureștii ocupat!
— Încearcă mai târziu!
Minunea ar f i dacă s-ar f i stricat de tot comunicația.
Dar prea multe minuni râvnesc… Ca și când Dumnezeu numai grija mea ar avea-o în lumea aceasta.
Iscălii procesul-verbal și ieșii. Tălmaciul chema tocmai pe Boiangiu. Dintr-o fulgerare, șoptii ovreiului:
— Ia seama, te rog din suflet, dacă te-o pune să citești hârtiile mele… E o scrisoare, o ciornă, între ele… Să-i spui că-i urmarea la o poveste începută pe fila întâi… Te rog! Nu mă lăsa!
— Am înțeles, murmură tălmaciul. Fii liniștit!
Din partea aceasta m-aș fi liniștit, dar telefonul cu Bucureștii!… Așteptam în coridor, plimbându-mă fără încetare și fără rost, simțind cum un spin de spaimă mi se înfige în inimă din ce în ce mai dureros. Deodată, auzii soneria telefonului. Mă rezemai de ușă, să ascult, să-mi aflu osânda cu o clipă mai devreme. Glasul plutonierului, aspru, zbârnâia deslușit:
— București… Da… Aici poliția politică Focșani… (Nu înțelesei câteva vorbe, pe urmă, iarăși, foarte limpede:) însemnați, vă rog: Remus… Lunceanu… Lunceanu… Da… Dacă mai este gazetar… E deținut aici… Bine… Mulțumesc…
Peste două clipe plutonierul iese grăbit. Îl întrebai:
— A venit vreun răspuns de la București?
— Încă nu… Trebuie să se intereseze… De-abia în două ceasuri o să ne comunice rezultatul…
Două ceasuri!… Două veacuri…
Și Boiangiu nu mai isprăvea… Stăteam cu ceasul în mână și mi se părea că minutarele aleargă nebunește. De ce trece vremea acuma așa de repede?… Dacă aș izbuti să scap de aici înainte de-a veni răspunsul… Dacă… Dacă…
Tălmaciul veni, într-un târziu, strălucitor:
— O să fie bine… Poftim înlăuntru!
Mai era încă un ceas până să vie răspunsul de la București…
În biroul șefului, Boiangiu își strângea lucrurile.
— Uite și pe ale d-tale! îmi zise polițistul. Numărați-vă banii… Să nu vă lipsească nimic, căci pe urmă nu mai primesc reclamații… Așa… Acum veți fi conduși la închisoare, iar mâine dimineață veți merge la comandatură, unde vi se va aplica o amendă severă ca să vă învățați minte altădată să mai încercați a trece peste regulamentele noastre…
Mâine dimineață! Va să zică, după ce va fi venit răspunsul… Va să zică, nu mai e scăpare…
Și deodată începui stăruitor:
— Ar fi păcat să fim ținuți în închisoare o noapte întreagă pentru o vină atât de mică… Gândiți-vă că nu suntem derbedei. Am greșit, ne pedepsiți. Plătim amenda ce credeți că trebuie să ne-o aplicați. Dar de ce să ne mai aruncați și în temniță, să ne chinuiți?…
Șeful parcă se zăpăci o clipă.
— Regret și eu, dar n-am încotro… Eu nu pot să vă pedepsesc. Asta-i treaba comandaturii.
— Cu toate acestea, dacă ați vrea, ați găsi un mijloc. Sunt sigur… Gândiți-vă că suntem oameni și…
— Bine, dar acuma e prea târziu, chiar dacă aș vrea să vă ajut… Comandatura e închisă…
— Cu puțină bunăvoință s-ar putea totuși găsi o modalitate să ne scăpați de rușinea unei nopți de închisoare. Destul că am petrecut o noapte într-o baracă…
— În sfârșit, să încerc… Deși nu cred…
Se înmuiase. Trecu în odaia plutonierului și învârti telefonul. Îl auzirăm cum ceru comandatura. Nu răspunse.
— Am știut, strigă dânsul spre odaia unde eram noi cu tălmaciul care ne făcea mereu semne că am avut noroc și care-mi șopti că nici nu l-a pus să citească hârtiile de care-i vorbisem.
Șeful ceru popota ofițerilor și chemă pe un căpitan.
— Alo!… Domnule căpitane, uite ce te rog… Am aici doi oameni cărora aș vrea să le dau drumul… Le-am făcut formele… Eu aș propune o amendă de câte cincizeci lei… Da, atunci încasez eu, iar mâine trimit banii împreună cu hârtiile… Da, foarte bine!… Petrecere bună!… Mulțumesc… Noi mai avem de lucru aici…
Veni zâmbind.
— Vreți să plătiți câte cincizeci de lei?
— Oricât, domnule, numai să scăpăm de închisoare…
— Vi se va da chitanță, și apoi chiar mâine vă cărăbăniți de-aici, înapoi la București… Ați înțeles?… Dar nu cu trenul, fiindcă n-aveți permise… Pe jos, cu căruța, cum puteți… Poimâine să nu vă mai prind pe-aici, că-i rău!…
Acuma putea să sporovăiască. Bine că am hălăduit… Numai răspunsul de la București să nu se întâmple să sosească până ne face chitanțele… Mai este un sfert de oră… Și cât mocoșește copistul… Domnule… domnule… te rugăm… Slavă Domnului!…
— Mare noroc ați avut, spun drept! zise tălmaciul. Da-i șeful om bun… Norocul dvs.…
— Ai fost om de inimă, domnule, îi răspunsei fericit. Îți rămânem recunoscători… Vrei să bem o bere împreună, după masă? Vrei, domnule?
— Schaefer, completă dânsul. Cu plăcere… Nu vă închipuiți cât mă bucur și eu c-ați scăpat bine și repede… Zău așa!…
Alergarăm pe scară ca niște năuci. Când ajunserăm în stradă ne făcurăm cruce amândoi deodată.
— Uf, Boiangiule, prin ce-am trecut! oftai ușurat și cu puțină imputare.