Ceasul se apropia de altfel repede. Colosul de fier gâfâia sub loviturile grele. Acum câteva luni bombardau Parisul cu tunul — minune; alergau îmbătați de speranțe spre inima lumii; azi se zvârcoleau din ce în ce mai convulsiv; sângerează din mii de răni, se prăbușesc văzând cu ochii…
Ce bine mă simțeam aici! Uitasem toate suferințele celor doi ani, toate primejdiile. Aici mi se părea că libertatea se răsfață în aer. Mă miram de cei ce se plângeau, cu toate că baionetele dușmane nu se vedeau. Aici puteai să-ți arăți cel puțin nădejdea, să te mândrești cu ea, s-o alinți… Aici îți dădeai seama că ești acasă, în țara ta… Și ce mare mângâiere e simțământul acesta! Ceia ce n-au îndurat ocrotirea vrăjmașului nici nu pot pricepe…
Gazetele nu puteau spune mai nimic. Amenințarea de peste Șiret le înăbușea glasul. Dar veștile bune veneau pe aripile vântului, pătrundeau în toate casele pe ferestrele deschise, se strecurau prin pereții cei mai puternici.
„Bulgaria s-a prăbușit… Turcia capitulează… Revoluție în Austria… A abdicat Kaizerul… Republica germană… Nemții imploră pacea”…
Oamenii se dezmorțeau. Parcă s-ar fi trezit dintr-un somn otrăvit… Fețele se luminau din zi în zi, începeau să strălucească de o bucurie care aștepta doar clipa să izbucnească. Amărăciunea din inimi se prefăcea…
Amărăciunea… Da, da! Aici e pricina. De aici pornește…
Se prefăcea într-o poftă stranie de nerăbdare. Umilirile trebuiau răsplătite, întoarse. Dinte pentru dinte.
Și atunci a început.
Încet-încet! Să păstrez șirul! Trebuie să-l păstrez!… De-acuma nu mai e mult… Se sfârșește tot… Și ce sfârșit!