Ușurarea a fost numai aparentă. Voiam să zâmbesc nepăsător, să mă conving că avocatul mi-a spus fleacuri, să fiu mândru și să mă ridic deasupra clevetirilor, să nu bag în seamă noroiul ce mă stropește de pretutindeni… Pe când însă mă sileam astfel, inima mi se zvârcolea ca o turturică rănită de moarte. Și toate sforțările voinței mele nu erau în stare să-i aline suferințele…
De altfel, de fapt toate mângâierile mele se sfârșeau printr-un fel de refren, care era și temelia lor: nu se poate ca lumea să nu simtă bătăile sufletului meu, nu se poate, nu se poate… S-o fi găsind câțiva ușurateci care mă bârfesc, dar de astea n-am să mă sinchisesc. Lumea cumsecade, lumea care mi-e dragă, lumea pentru care am pătimit, spre care mă mână inima, nu mă poate respinge. Lumea aceasta trebuie să mă iubească întocmai cum o iubesc eu, trebuie, trebuie…
Sfioasă, nelămurită și amenințătoare, își căuta drum în creieri o întrebare veninoasă: dar dacă-i adevărat, dacă lumea nu te vrea? Nu voiam să răspund. Și întrebarea revenea mereu, din ce în ce mai nemiloasă, mai ascuțită: dar dacă…? Când mă chinuia prea mult, îmi ziceam vag: „Atunci voi muri și voi scăpa de toate întrebările”…
O, Doamne, pe-atunci încă nu credeam că mă voi putea hotărî, că va trebui să mă hotărăsc… Pe-atunci mai aveam speranțe și, când mai ai speranțe, nu poți lua nicio hotărâre mare…
Era nevoie să mai vie alte lovituri, mai mici și mai mari, să-mi deschidă ochii, să-mi mulcomească șovăirile, să-mi ucidă nădejdile.
Și au venit…
Un gazetăraș, lung, deșirat, anemic, mă luă de braț și-mi zise:
— Tu știi cât țin la tine… D-aia vreau să-ți spun o murdărie ce-o colportează Popovici pe socoteala ta…
Popovici este părintele tuturor compromisurilor. Foarte vioi și inteligent, suferă însă de atrofia simțului moralității. Ziarist, inginer, artist deopotrivă de gălăgios. A înjurat pe nemți până ce i-au astupat gura cu câteva zeci de mii; pe urmă a ocărât pe ruși și a izbutit să câștige alte multe mii; astăzi e mare naționalist, și socialist, și regenerator, și, fiindcă are bani, se bucură de vază, ca toți oamenii cu bani în țara noastră.
— Ce colportează? întrebai cu un zâmbet ironic, amintindu-mi fără să vreau multiplele schimbări la față ale lui Popovici.
— Asmuță pretutindeni lumea împotriva ta, și te face spion austriac, zise gazetarul indignat. Adineaori nu m-am putut răbda și l-am repezit de s-au mirat toți…
Eram sigur că prietenul i-a bătut în strună lui Popovici, dar îi mulțumii pentru apărarea-i generoasă. Ea urma urmelor, părerile astea, ale acestora, nu mă dureau. Dacă lumea s-ar lăsa dusă de nas de alde Popovici, atunci n-are ce să-mi pară rău că mă înlătură pe mine, care, oricum, sunt mai bun.
Întâmplarea mă puse față-n față, chiar în aceeași zi, cu Popovici. Veni la mine râzând foarte amical, ca totdeauna.
— E adevărat că tu te-ai însărcinat să-mi scoți numele de spion pe-aici? îi zisei în loc de bună ziua.
Avu o ușoară tresărire, ca și când s-ar fi mirat că am aflat. Dar imediat se reculese, își reluă zâmbetul prietenesc și răspunse, bătându-mă pe urmăr:
— Ei, și ce-are a face? Am auzit și eu de la alții. Așa vorbesc oamenii… Chiar boanghinele tale mi-au spus…
— Care boanghine? întrebai cu aceeași voce simplă.
—Ei, care!… Boanghine, dragă… Tu nu știi ce-s boanghinele?… Mi se pare că și Repezeanu mi-a spus…
— Și nu te gândești că-mi zdrobești viața cu asemenea…
— Ia fugi de-aici cu prostiile!… Dar de mine câte nu se vorbesc?… Ei, și?!… Ești de-atâta vreme în țară, și încă n-ai învățat că la noi nimeni nu se poate compromite!… Va să zică, încetează cu sentimentalismele!…
Iar mă bătu pe umăr, și râdea atât de liniștit, parcă ar fi fost vorbă cel mult de un băț de chibrit care nu vrea să ia foc…
De-abia peste un ceas m-am gândit că trebuia să mă revolt, să-l iau de guler… Era prea târziu… Ș-apoi cum să mă revolt când omul e atât de blajin, când îți spune verde că e vorba doar de o bârfeală nevinovată, cel mult răutăcioasă. În loc să fiu ocărit c-am scos un volum de poezii proaste, sunt hulit că… Așa este moda astăzi. Și nimănui nici prin gând nu-i trece că sunt ocări care ucid… Nimănui…
Pe Repezeanu îl cunoșteam numai din vedere. Cum l-am întâlnit, l-am și oprit:
— Domnule, d-ta spui că eu sunt spion?
Făcu un pas înapoi. Se aștepta probabil să-l lovesc.
— Am auzit și eu vorbindu-se, murmură dânsul, privindu-mă mereu gata de apărare. Dar lumea câte nu vorbește?…
Lumea. Lumea. Lumea.
Nu mai simțeam nici durere, nici indignare, nici tristețe. Încetul cu încetul, însă, o scârbă mare de viață mi se furișă în suflet. Umblai toată seara pe străzi, printre mulțimea zgomotoasă, lacomă de petreceri și de trai. Vedeam cum se zbate viața pretutindeni, grăbită, egoistă, nepăsătoare. Auzeam glasurile aspre care parcă toate se sileau să acopere conștiințele, să arunce uitarea peste suferințe, să cheme viitorul cu tainele lui nepăsătoare… Alteori sărbătoarea vieții mă fermeca și mă ademenea; acuma mă umplea de îngrijorare, de resemnare…
Când speranțele ți se năruie, rând pe rând, ce preț mai poate avea viața?
Când viața te doare, moartea e o tămăduire.