Tunurile se aud toată noaptea, și a doua zi, și apoi mereu, mereu, până ce se împlinește soarta…
În bubuiturile lor vrăjmașe se amestecă apoi ceata de zvonuri. Cutare tren cu refugiați s-a ciocnit cu un tren militar, mii de morți… Femei, copii sunt striviți în trenuri, se aruncă pe câmp cadavrele din vagoane… Aeroplanele nemțești bombardează trenurile și sunt măceluri cumplite… Sute de oameni plecați s-au întors înapoi… Grozăvie ne așteaptă aici, dar grozăvie ne pândește și dincolo…
Tramvaiele cară toată ziua răniții din spitale, în fața Ateneului e plin de amputați, de muribunzi… Lumea îi înconjoară, plânge de suferințele lor…
Ce mai așteptăm oare? Ce mai așteptăm?… Se spune că chiar mâine nemții vor intra în București. Dar ziarele tot parcă mai au o rază de speranță… Ce așteptăm?
„Trebuie! Trebuie!… Aici mă pândește moartea!”… îmi ziceam mereu, chinuit de nehotărârea ce se făcuse stăpână pe mine.
Umblam acuma pe străzi, fără țintă, căutând un leac nerăbdării. Capul îmi vuia de gândurile cari se ciocneau, se întreceau ca apa în clocot într-o oală nouă. Simțeam că zilele, poate chiar orele, sunt numărate. Dacă mai urmează ezitarea, voi fi surprins…
O mână ușoară mă apucă de umăr prin fața palatului. Era Nicolae Iota, un prieten de cafenea, băiat tânăr, frumușel, cu o mustață foarte îngrijită.
— Ei? făcu dânsul, parcă mi-ar fi ghicit frământarea.
— Sunt în situația cea mai cumplită din viața mea, îi spusei, cu o trebuință vie de-a împărtăși cuiva turburarea ce mă rodea. Mă înăbuș și nu găsesc ieșirea. Simt că trebuie să plec, simt lămurit. Asta-i datoria, asta-i cinstea și scăparea! Și totuși… Pot să-mi părăsesc nevasta și copiii? Sau poate să-i iau cu mine? Răspunderea aceasta mă doboară și mă face să șovăiesc. Ca să mă acoper pe mine, mi-e îngăduit oare să primejduiesc pe ai mei?
Iota zâmbi cu superioritate, mă luă de braț și-mi vorbi foarte simplu, foarte calm:
— Adevărat, pentru ardeleni urmează zile crâncene. Cel mai cuminte e acela care poate pleca. Ce-i așteaptă aici, cine poate ști?! Fii sigur însă că nemții nu sunt canibali. Barbari da, dacă vrei. Dar o barbarie modernă. Nu vor scoate ochii nimănui, nici n-o să taie brațele copiilor… Nu. Ei o să le cumpere, înțelegi diferența? Obții același rezultat prin mijloace mai… științifice… în sfârșit… Crezi că ei numai de voi au să se ocupe? Ar fi ridicol. A, da, pe cei care au țipat în gura mare, dintre ardeleni, da… Ceilalți?… Poate dacă ocupația va ține prea mult. Altminteri, poți dormi pe-o ureche… Crede-mă pe mine. Eu judec rece. Nu zic că nu-i primejdie. Aceeași primejdie te pândește însă și în Moldova sau poate în Rusia, căci de unde știi unde se oprește vijelia?… Azi voi, ardelenii, nu sunteți tocmai… dezirabili. De ce să ne astupăm urechile? Trei sferturi din cei ce fac opinia publică aici sunt convinși că voi și ovreii sunteți pricina înfrângerii. Un general strigă în gura mare că în Ardeal n-a găsit decât trădători… De ce nu v-a admis înarmată? De ce? Nu ți-ai pus întrebarea? Cu multe stăruințe au fost primiți doi-trei. Atât. Încolo, la o parte, sau la spionaj. Noi am plecat să liberăm Ardealul, iar acuma ne vedem cotropită țara. Trebuie țapi ispășitori. Voi sunteți… Ce vrei? Mâine, de s-o întoarce soarta, veți fi iarăși divinizați. Deocamdată, însă, asta-i situația… Va să zică, trebuie să tragi consecințele, fără sentimentalism și fără speranțe deșarte. În Moldova, sau unde se vor opri, vei fi un câine al nimănui și în calea tuturor. Și încă cu familie… Dac-ai fi numai tu, hai, treacă-meargă… Nici aici nu-ți va merge mai bine, evident. Poate mai rău. Dar cel puțin vei suferi numai tu, orice s-ar întâmpla. Aici mai rămân cunoscuți și prieteni. Acolo toți sunt împrăștiați în toate unghiurile țării și poate ale lumii. Atunci ce mai alegi? Stai, ia-ți inima-n dinți, așteaptă. Poate să ai noroc și să treacă apele peste tine fără să te clintească.
— Dar tu? îi zisei deodată.
— Eu? Aș pleca, mărturisesc. Nu pot. Am ordin special să stau pe loc. Aș pleca, evident. N-am putut suferi niciodată robia, chiar trecătoare… Cu toate astea, voi rămâne, voi înghiți… Ei, vom fi împreună… Vom mai vorbi… Salutare!
A intrat într-o prăvălie și n-a mai ieșit. Nu-mi spusese nimic nou. Aceleași lucruri mi le repetam eu însumi, de-o săptămână, ziua-noaptea. Și totuși, după ce a dispărut, simții ca și când mi-ar fi dezvăluit cine știe ce taine. Poate pentru că îl cunoșteam având legături cu zeii guvernanți, și că, astfel, este ecoul părerilor lor?
Dar în aceeași zi cel puțin zece alții îmi șoptiră vorbe la fel: un perceptor, un actor, un deputat, un ziarist, un judecător, un negustor, un avocat… Parcă s-ar fi înțeles cu toții să mă doboare tocmai în clipele de cea mai aspră șovăire. De ce nu mi-au vorbit astfel ieri sau acum o săptămână? Sau poate de-abia acum s-au hotărât și dânșii.
— Vom fi cu toții împreună… Și ce-o vrea Dumnezeu, să vie!
Acasă mă întâmpinară două geamantane și două valize de mână, pline, gata. Nevastă-mea mă privi întrebătoare, iar când nu scosei nicio vorbă, îmi zise încet:
— Noi suntem gata… De-acuma, cum zici tu…
— Nu știu… Nu știu…
— Poate ar fi bine să pleci singur… Noi vom face ce-om putea… Am auzit că se întâmplă grozăvii cu ardelenii pe unde-i prind nemții.
— Aș… grozăvii… Astea-s nerozii de mahala! răspunsei.
Credeam, însă, și eu neroziile de mahala, în sufletul meu. Mă arătam voinic nevoie-mare, zâmbeam de zvonurile ce alergau din gură-n gură, dar inima-mi tremura. Necunoscutul e totdeauna chinuitor…
Câteva ceasuri am stat în mână cu recipisa actelor mele militare. Și-mi ziceam mereu că n-am avut niciun noroc în viață. Și-mi închipuiam ce fericit aș fi acuma aflându-mă undeva cu oștirea noastră mutilată, împărțindu-i durerile și jalea. Pe când azi, ce dureri mărunte mă sfâșie?… îmi părea rău că n-am încercat chiar la faimosul birou de informații, cu toată oroarea ce mi-o inspira. Cel puțin aș fi avut o menire, oricât de puțin mândră… Adevărat, se spunea că la Iași vor fi înlăturați toți ardelenii, și de acolo… Dar, oricum, la Iași… aș fi la Iași…
Duminică, pe la prânz, nevastă-mea veni acasă plângând cu sughițuri.
— Trebuie să pleci numaidecât! murmură de câteva ori desperată.
Nu pricepeam. Mi-a explicat. Zvonurile o chinuiseră prea mult. Mă visa mereu mort, visa nemți și unguri… N-a mai putut. S-a dus la Marghiloman, să-i ceară un sfat sau barem o informație.
— Trebuie să pleci imediat, așa mi-a spus. Marghiloman, înțelegi? Imediat. Nemții unde ajung adună pe toți ardelenii, îi pun la zid și-i împușcă, fără nicio judecată… Trebuie să pleci, Remule dragă… Fie-ți milă de noi!… Uite, mi-a dat și o hârtie de la Crucea roșie să ajungi până la Roman. Acolo vei face ce vei putea… Dar trebuie să pleci numaidecât… Ultimul tren pornește după amiazi. Mi-a dat și-o adresă unde să mergi. A fost foarte cumsecade… Pleacă… Pleacă!… Altfel ne amenință o soartă cumplită…
Obrajii îi erau scăldați în lacrămi. Își frângea mâinile. Deznădejdea o cuprinsese întreagă.
— Dar tu?… Voi? îi zisei, sculându-mă brusc și grăbindu-mă să-mi strâng ce-mi va trebui pe drum.
— Noi, a spus să rămânem negreșit aici, fiindcă acolo vor fi greutăți și mai mari… De noi să n-ai grije. Vom trăi sau vom muri, ce-ți pasă? Curajul ei mă mișcă. Mă oprii. Înțelesei numai atâta, că vrea să se sacrifice pentru mine, ea și copiii, că primește să se despartă, rămânând cu câțiva gologani și cu casa goală, numai ca să mă scape pe mine… Răspunsei liniștit deodată, parcă o mină nevăzută mi-ar fi ridicat toate șovăirile și toată teama:
— Nu, nu… Rămân aici cu voi… Ce-o fi să fie!
— Or să te omoare!
— De moarte nu scapi nicăiri… Cel puțin veți ști și voi c-am murit… Cum mi-o fi scris…
Mă potolisem pe deplin. Acuma știam ce fac. Eram liniștit…
În colțurile ochilor ei mai luceau lacrămile. Pe buzele ei flutura, însă, un zâmbet poate de mulțumire, poate de frică. Vedeam că a înțeles lupta mea. Simțeam puțină mândrie. Mă gândeam că am făcut, într-un fel, un eroism… Se învârti câteva clipe pe lângă candelă, se închină de câteva ori, apoi murmură cu tristețe:
— Cât te-ai chinuit, sărmane de tine! Și cine știe cât va mai trebui să te chinuiești!… Doamne, ajută-ne și ferește-ne de cele rele!…