Miercuri…
Cerul e plumburiu. Niște nouri murdari, grei și leneși se lăfăiesc în văzduh. Plouă o ploaie zgribulită, stăruitoare. O tristețe nespusă s-a coborât pretutindeni, peste tot orașul, în toate sufletele, în aerul umed și înăbușitor. Ochii sunt parcă porniți pe lacrămi…
Dis-de-dimineață, un cumnat al meu vine galben la față să ne spună răgușit:
— Azi la ora unsprezece intră nemții pe la Bragadiru… Toată poliția e concentrată pe străzile de la Dealul Spirei, încoace, pe Calea Rahovei, pe strada Carol… Ordin sever să nu fie nimeni pe străzi, nici chiar la ferestre…
Ne-au podidit lacrămile pe toți. Ne uitam unii la alții, cu ochii roșii, uluiți, fără să mai schimbăm o vorbă. Ce ne-am mai fi putut spune? Groaza bătea la uși, se pregătea să intre în casă, o așteptam să ne strivească…
Pe urmă i-am văzut…
Au venit pe Calea Griviței, pe unde nu erau așteptați. În frunte, un ofițer roșcovan, cu un băț în mână. Pe urmă, un vierme cenușiu de oameni, poate vreo două sute. Pășeau rar, obosiți și se uitau împrejur mirați. Unii aveau brațele încărcate cu flori, alții cu turtă-dulce, primite pe drumul până la Palat, de la cete de femei care alergau nebunește pe trotoare, se aruncau deseori asupra soldaților și-i îmbrățișau. Altminteri, Calea Victoriei își pierduse animația. Curioșii se piteau pe la geamuri. Pe-afară se vedeau numai străini, care parcă nu mai fuseseră niciodată pe-aici, care au răsărit acuma din cine știe ce bârloguri. Nu se mai auzea decât vorbă nemțească și urale stridente. De unde atâta nemțime aici? La bodega „Hig-Life”, în semietaj, agățat într-o fereastră deschisă, un omuleț slab, cu cioc negru, țipa din răsputeri: „Ura, ura!”, fluturând o batistă. Era vânăt de însuflețire… Cine-o fi fost?
Detașamentul de soldați a intrat în curtea Palatului. Ofițerul a rostit o comandă, sau poate o cuvântare, apoi toți au strigat de trei ori: „Hoch!” Femeile cele entuziaste au năvălit pe urmă printre dânșii, i-au înconjurat, i-au mângâiat, i-au giugiulit. Una voinică, înaltă, ca un jandarm, alerga de la unul la altul, strălucitoare de fericire și repetând într-una:
— Nu ți-e foame, drăguțule?… Vino cu mine la mama să-ți dăm o cafea cu lapte!
În aceeași vreme bucătarii de campanie s-au instalat chiar dinaintea sălii tronului. Toată curtea era plină de fel de fel de oameni și de căști ascuțite, întrebările și răspunsurile curgeau. Și ce vesele toate fețele acelea, ce vesele! Îți umplea sufletul de durere și de rușine veselia aceea. Câțiva români, prea curioși, se strecurau umili prin babilonia străină, iar alții încremeniseră pe stradă, pe trotoare, cu fețele înlăcrimate, cu batistele la gură, ca să-și înăbușe plânsul. Nu mai aveai voie acuma nici să plângi. Începe robia. Străinii se așezau la masă. Trebuia să te oploșești într-un ungher, tăcut, să aștepți să treacă furtuna…
Un automobil sosește din jos în goana mare cu un uruit ascuțit, care te pătrunde până-n măduva oaselor. Trece… Pe la Biserica Albă oprește, și un ofițer întreabă pe un trecător, care salutase umilit, unde e Palatul regal. Automobilul întoarce brusc. Omul rămâne cu pălăria în mână, ploconit, parcă ar cere pomană. Era un funcționar cunoscut.
— Cum îți vine să-i saluți?
— Da’ ce vrei, să fiu mojic? S-au uitat la mine. N-ai văzut? De ce să creadă că suntem barbari și prostcrescuți?
Avea atâta convingere în glas, că m-am speriat. M-am depărtat repede, cuprins de o frică stranie…
O domnișoară mă întâlnește. Are ochii plânși.
— Ce nenorocire! Ce jale! ciripește ea tremurând.
Facem câțiva pași. Soldații germani se amestecaseră printre lumea de pe trotoare, sporită. Unul vine drept la noi. Întreabă ceva, o stradă sau o adresă. Domnișoara, foarte amabilă, se grăbește să-i explice pe nemțește.
— De ce vorbeai nemțește? îi zic cu mustrare.
— Cum să nu vorbesc? Dacă știu? Să creadă că suntem proști?
Am părăsit-o.
Înțelesesem. Jalea noastră nu va putea avea nici măcar puțină mândrie…
Perceptorul, care acum trei zile se indignase văzând prizonierii, mă întâmpină într-un colț de stradă cu același glas aspru:
— Ei, domnule? Ai văzut oameni cumsecade? Ce-ți spuneam eu?!
— Ce?
— Cum ce?! D-ta nu ții minte de la gură până la nas? Ori vrei să spui că n-am dreptate?… Privește, privește! ăștia sunt oameni civilizați, da, zic și eu! Cel mai mare popor din lume, domnule!… Nu-ți dau voie să mă contrazici…
Treceau tocmai niște soldați. Perceptorul se răstea la mine, țipa, ca și când ar fi vrut să oprească în loc toată strada. De-abia am izbutit s-o șterg. Poate că de n-o ștergeam, m-ar fi dat îndată pe mâna mosafirilor…
Da, da, trebuia să-mi dau seama. Robia noastră va fi mai tristă. Noi nu știm cum se poartă doliul. Nu știm. Încrederea? O, cum s-a mai dus, cum a mai dispărut! Poate că n-a mai rămas nimeni cu credința neștirbită!
Înfrângerea aceasta e cea mai grea, fiindcă ucide sufletele…