A venit sub forma unui afiș mic, pe care scria cu litere roșii: mobilizarea… L-am văzut întâia oară în geamul tutungeriei de-alături. Și inima mi-a tremurat, și ochii mi s-au umplut de lacrămi. În sfârșit! De câte ori n-am visat eu clipa aceasta, deși, sau mai ales că gura-mi fusese mută!
Niciodată n-am simțit mai mare fericire. Trebuie să fi fost chiar cam ridicol puțin. N-aveam răbdare și nici stare. Mă întorsei repede acasă. Nevastă-mea s-a uluit văzându-mă cu ochii aprinși, cu obrajii îmbujorați…
— S-a făcut, Tinico! A sosit ceasul…
Dar nu am putut sta acasă. Bucuria cere s-o plimbi ca și o haină nouă. Am hoinărit toată ziua mișcat, zăpăcit, răgușit de însuflețire… A fost ziua cea mai veselă și mai fericită din toată viața mea, care se încheie acuma…
A doua zi veni doctorul Aurel Neamțu, un prieten și consătean, îmbrăcat în uniformă.
— Ei, ce faci? îmi zise, zâmbind cu mulțumirea ce strălucea pe fețele tuturor atunci.
— Cum, ce fac? Merg. Mai încape vorbă?! Eu nu-s patriot de cafenea, mă știi…
— Da, dar nu e atât de simplu cum îți închipui… Ceilalți sunt toți aranjați…
— La biroul de informații? Mulțumesc! N-am ștofă de informator și-mi repugnă meseria asta. Cred că pot pretinde să mi se îngăduie să-mi fac datoria întreagă la locul de onoare!
Mă aprinsesem, și omul aprins e totdeauna declamator puțin. Se oferi să meargă cu mine la Ministerul de Război de îndată. El, cu uniforma, răzbea mai ușor.
Am pătruns la un căpitan foarte ocupat. A aruncat o ochire în hârtiile ce i le prezentam și mi-a răspuns grăbit:
— La Statul-major, domnule, nu aici… Noi n-avem vreme acum să ne ținem de d-astea. La Statul-major, în strada…
Ieșii contrariat puțin.
— Nu ți-am spus că va merge greu? îmi zise tovarășul.
— Haidem la Statul-major!
Am scris degrabă altă petiție, am adăugat actele. Am izbutit să intrăm numai în curtea reședinței Statului-major. Trebuia să vorbim cu un colonel. Mi-a luat însă hârtiile un maior dintr-o fereastră. Dar mi le-a înapoiat numaidecât, zicând:
— Treci d-ta la Ministerul de Război, în strada… Acolo se rezolvă chestiile acestea…
— Tocmai de-acolo vin, domnule maior… Mi s-a spus că aici…
— Da?… Foarte rău… Aici avem alte dara veri… în orice caz, așteaptă câteva zile, sau o săptămână, două, până se vor liniști puțin lucrurile, și încearcă din nou la minister, în strada…
Convorbirea s-a sfârșit. Alt client mi-a luat locul sub fereastră.
Ce să fac?… Să aștept? Bine, să aștept. Într-adevăr, primele zile de mobilizare impun sarcini uriașe autorităților militare. Nu-i de mirare că n-ajung să se țină de asemenea mărunțișuri. Voi aștepta. N-am ce face. Trebuie să aștept…
Am așteptat. Am găsit și o consolare. Tiberiu Cordoveanu, un locotenent de dincolo, refugiat în timpul războiului, un luptător cunoscut de toată lumea, aștepta ca și mine, fiindcă de asemenea nu voia să se războiască la partea sedentară. Dacă el trebuie să aștepte, de ce n-aș putea aștepta și eu?
Am așteptat două săptămâni, și pe urmă m-am înființat iar la Ministerul de Război. Același căpitan grăbit m-a întâmpinat. Doar că acuma părea ceva mai nervos.
— Nu ți-am spus să mergi la Statul-major?
— Am fost și m-au trimis înapoi aici.
— Aici? Aici? Aici? scandă căpitanul, fluturându-mi hârtiile cu mirare. Aici degeaba vii… Cel puțin acuma e degeaba. Poate mai târziu! Mai așteaptă și d-ta nițel. N-avea frică, nu se isprăvește războiul așa repede…
— Atunci cel puțin să las actele, să mă aveți în vedere?… Îmi dați un număr ca să știu să le iau urma și…
— Nu-i nevoie… Hârțoage avem destule… Când va veni rândul d-voastră o să se anunțe.
Peste o săptămână m-am îmbulzit din nou în cabinetul căpitanului. De astă dată mi-a zis zâmbind, compătimitor:
— Bine, domnule, d-ta de ce nu te astâmperi? Ții cu orice preț să mori? Du-te și-ți vezi de treabă! Avem noi grije de d-voastră…
— Cu toate acestea, aș vrea să-mi văd situația clarificată. O să las actele, sau poate mai bine să le trimit prin poștă, ca să am o dovadă?…
— Așa să faci… Bună ziua!…
Am împachetat bine toate hârtiile. M-a costat nouăzeci de bani expedierea. Recipisa mi-a rămas în portofoliu. O amintire. Cu atâta m-am ales de altfel.
Cu căpitanul n-am mai îndrăznit să dau ochii. Mă temeam că în cele din urmă o să mă dea afară. Observasem că-i devenisem o obsesiune. Dar peste câteva zile am aflat de la un sergent mai milostiv că hârtiile mele au sosit și că au căzut chiar în mâinile căpitanului. Îmi închipuiesc cum m-a blagoslovit văzându-le…
De-acuma totuși mă mai liniștii. Bine că sunt actele sub ochii celor hotărâtori! De rezolvat trebuie să se rezolve. Când e atâta nevoie de oameni, s-ar putea să se înlăture?
Cu toate acestea, inactivitatea, în momentele când se vedea că e nevoie de puterile tuturor, mă omora. Aș fi dorit să fac orice în așteptare. Aveam ceasuri de disperare aproape. Toată lumea să fie oare folositoare, numai eu nu?
Credeam că voi fi chemat undeva, oriunde. Dar când am văzut că chemarea nu vine, m-am hotărât să mă ofer singur: Cine știe cât poate să țină rezolvarea în care îmi pusesem nădejdea? Până atunci să stau cu mâinile în sân?
Într-o zi văzui că e nevoie de desenatori la direcția munițiilor.
„Până una-alta și aici aș putea fi de folos! mi-am zis. Mă pricep la desen puțin, și, în orice caz, nu sunt prost”…
Am bătut, și poarta nu mi s-a deschis…
Iarăși văzui că se caută, la serviciul supravegherei internaților sau prizonierilor, oameni cari să cunoască mai multe limbi străine…
— Bravo! Iată un loc unde trebuie să fie nevoie de mine!
Am bătut, și porțile au rămas închise…
Mi-am luat inima în dinți și m-am oferit la serviciul care-mi era cel mai urât, la cenzură. Șeful de cabinet, un băiat foarte cumsecade, mi-a primit cererea și tot el mi-a înapoiat-o peste câteva zile.
— Mai așteaptă și tu nițel… Trebuie să se aranjeze și situația voastră azi-mâine! mi-a spus dânsul cu o căldură care voia să fie încurajare sau consolare.
Azi-mâine! Când aud acuma vorba asta, mi se pare o ironie usturătoare. Săptămâni întregi, luni de-a rândul a ținut acel „azi-mâine”.
Și războiul își urma calea însângerată și glorioasă, începea să ne zgâlțâie frontierele, să ne zguduie munții ocrotitori. O amenințare mare plutea în văzduh, cutremurând sufletele, răspândind înfrigurarea. Vrăjmașul se năpustea cu furie să ne puie genunchiul pe grumaz. Vitejia se fărâmița în fața puhoiului cotropitor. Loviturile alternau când ici, când colo. Nicio jertfă nu li se părea prea mare, atâta le era de cumplită setea de răzbunare… Brațele noastre prindeau să slăbească. Ne împuținam parcă văzând cu ochii. Se astupa colea un gol, și dincolo se ivea îndată altul; povestea antireului lui Arvinte. Lumea toată ne privea, ne compătimea și ne trimetea fraze. Și vlaga noastră se scurgea din mii de răni…