Uite sfârșitul! Uite-l colea, lângă mine!… Pun mâna pe el și e rece, ca pielea năpârcei. Așteaptă. Mă așteaptă… De multe ori am privit în față moartea și niciodată nu mi-a fost frică. Mai frică mi-a fost totdeauna de viață. Moartea e punctul care sfârșește fraza vieții. Numai viața chinuiește pe oameni. Moartea îi tămăduiește.
Cel ce moare de bunăvoie e un călător istovit de drum, dornic de odihnă. Nu vrea să știe ce a lăsat în urmă, nici ce-i ascunde ziua de mâine. Numai odihnă, odihnă… Balsamul sufletului este odihna…
Acuma îmi dau seama ce mărunțișuri sunt toate durerile vieței. De-abia acuma… Nu mai sunt ele care mă ispitesc să caut odihna cea mare. Nu, nu! Ce însemnătate poate să aibă în fața veșnicului mister că Popovici, și Repezeanu, și Eftimescu, și toată lumea crede sau nu crede o nerozie, născocită în mijlocul suferințelor, când învinuirile sunt cu atât mai mângâietoare cu cât se înmoaie în mai multăotravă? Ce însemnătate?… O, cât de ridicoli sunt oamenii! Numai acuma văd limpede cât sunt de ridicoli!. -.
Omul are nevoie de milă și numai de milă. Singură mila poate să-l îndemne și să-l ademenească să tragă jugul vieței până la capăt, fără a-i simți prea cumplit povara…
Niciodată nu mi-am avut inima mai ușoară, mai împăcată, mai senină ca în clipa aceasta. Mai am câteva minute până ce mă va învălui întunerecul, și totuși, nicio părere de rău și nicio dorință nu mă tulbură. Este pentru întâia și ultima oară când sufletul nu mi-e ispitit de nicio speranță. Și ce sigur e omul fără nicio speranță! Îmi vine a crede că speranțele sunt pricina tuturor nefericirilor omenești.
Scrisoarea, ucigătoarea ultimei speranțe, și-a îmblânzit privirea. Nu mă mai pândește, nu-mi mai spune nimic. Chiar pasagiul care m-a înfuriat dormitează inconștient, ca și când ar fi înțeles că și-a pierdut puterea asupra mea.
Omul hotărât e cel mai puternic.
A sosit ceasul…
Uite zorile!… îmi bat în geam.
Nu mai bateți! Nu mai bateți!
Sunt gata…
Pe stradă trec chemări de goarnă. Știu. A sosit victoria…
Altădată cum mi-ar fi tremurat inima de fericire!… Acuma nici victoria nu-mi tulbură seninătatea… Chiar victoria unui neam ce prețuiește în fața morții? Cât prețuiește?… Există oare mai mare victorie ca moartea?
Altădată aș fi dorit cu dorință mare să-mi scald ochii în lumina trandafirie a zorilor mari!… Acuma nicio lumină nu mă cheamă. Acuma întunerecul mă strigă…
Mă strigă…
Vin, vin!…
De ce n-o mai fi rece revolverul?… Pun gura țevii la tâmplă și nu e rece. Mângâi trăgaciul și nu e rece…
Acuma o apăsare ușoară mă mai desparte…
Acuma sunt pe pragul dintre două lumi…
Acuma…