Respiram parcă mai ușor. Din gura lupului m-a zvârlit iarăși în vârtjeul vieții o toană a soartei… Ce e soarta omului! Dacă s-ar fi întâmplat să se scoale căpitanul în ziua aceea cu piciorul stâng, azi aș fi fără îndoială în cine știe ce temniță ungurească sau poate chiar… Dar fiindcă soarta n-a vrut decât să-mi fâlfâie pe dinaintea ochilor groaza cea mare, iată-mă liber!… Până când? O, asta e o întrebare la care nimeni n-ar putea răspunde. Nici nu vreau să mă gândesc, fiindcă atunci n-aș mai putea trăi. Vreau să mai nădăjduiesc, să cred că sfârșitul este încă departe…
— Ia seama, îmi zicea însă nevastă-mea mereu, să nu fie ungurul mai șiret de cum bănuiești. Mărinimia aceasta e suspectă. Sunt sigură că ți-a dat drumul numai pentru că urmărește ceva… Nu știu de ce, dar simt că așa este. Mai bine ar fi dacă te-ai putea face nevăzut…
Aceleași bănuieli mă frământau și pe mine, oricât căutam să le îndepărtez… Dar zâmbeam. Dacă ar fi vrut să mă țină sub lacăt, de ce nu m-au oprit îndată? Sau poate m-a pus în libertate înadins ca să-mi descopere complicii?… Adică n-ar putea avea și un polițist un acces de generozitate omenească măcar o dată în viață?
Peste o săptămână mă pomenii iar cu un strajameșter. Înghețai. Dar omul, de la cele dintâi vorbe, arătă o blândețe uimitoare. Spunea că m-a văzut când m-au adus acolo, la ei, și că era nenorocit văzându-mă în preajma temnițelor ungurești. El se numește Rudolf, este german din Transilvania și a trăit în România până la izbucnirea războiului. Face serviciu la biroul negru, dar inima lui bate cu noi… L-am simțit numaidecât că vrea să mă ispitească.
— Și ce vrei de la mine? l-am întrebat după ce l-am ascultat o bucată bună de vreme.
S-a zăpăcit. S-a roșit. Se vede că nu era un copou bătrân.
— Stau tocmai pe-aici, pe-aproape… Mergeam la slujbă și am intrat, zise dânsul șovăitor.
— Îmi știai adresa?
— De la biurou…
A schimbat repede vorba, începând iarăși să vorbească de război, de români, de Ardeal… La plecare îmi zise jovial:
— Sper că vom fi prieteni de-acum înainte.
Nevastă-mea stătuse pe ghimpi în odaia de alături.
— Ei, am avut dreptate? Așa-i că ești urmărit?
— Ce-mi pasă?… N-au decât să mă urmărească. Parcă nu-i totuna?… Cum mi-o fi scris…
Într-o după-amiazi, apoi, venind spre casă, nevastă-mea mă apucă brusc de braț și-mi șopti:
— Suntem urmăriți… Un civil se ține după noi… L-am recunoscut, căci l-am mai zărit de câteva ori trecând pe strada noastră și uitându-se prin curte… Mi se pâre că-i chiar strajameșterul care te ispitește, în haine civile…
Ne oprirăm înadins la o vitrină. Trecu agale pe lângă noi, și la vreo cincizeci de pași se opri la altă vitrină, uitându-se din când în când pe furiș spre noi…
Când sosirăm acasă, rămăsei în curte cu un ziar în mână. Omul trecu prin fața casei cu pași rari, făcând pe nepăsătorul, aruncând o privire întâmplătoare în curte… Peste câteva minute îl văzui întorcându-se, cu același mers și cu aceeași privire întâmplătoare…