Îmi împărțisem vremea. Întâi mă duc la tipografie, unde trebuie să las niște corecturi, pe urmă mă abat pe la unguri, unde într-un sfert, cel mult o jumătate de oră o să isprăvesc, pe urmă…
În strada Mihai-vodă, la poartă, o sentinelă cu baioneta la armă. O casă greoaie, posomorită, cu zăbrele la ferestre.
Intrai… în curte, câțiva țărani, servitori, zarzavagii, așezați pe jos, lângă perete. În fund, un gard înalt de scânduri închidea curtea sau mai curând o despărțea… într-un vestibul larg, fără nicio mobilă, dădui peste un strajameșter bătrân, care vorbea românește cu accent ovreiesc.
— Uite, te rog, îi zisei. Am fost chemat aci pentru nu știu ce formalitate. Aș vrea să termin mai repede, fiindcă am treabă… N-ai fi d-ta bun să mă îndrepți?
Își puse ochelarii și citi citația.
— Trebuie să mai aștepți… Comisiunea vine de-abia pe la zece…
— Care comisiune?
— Comisiunea de recrutare…
— Dar eu n-î. M a face cu comisiunea dvs.… Mi s-a spus că…
— Mă rog, eu nu știu… O să vorbiți cu d-l căpitan, și cum va hotărî dumnealui…
Îmi întoarse spatele. Îl oprii.
— Atunci eu plec și mă reîntorc pe la zece…
— Nu se poate, domnule… Aici poate să intre oricine, dar nu se poate ieși decât cu permisiune!…
Vremea trecea îngrozitor de încet. Mă plimbam prin vestibulul pustiu. Din când în când, câte un soldat trecea fluierând. Nimeni nu se sinchisea de mine. Curtea însă era acum aproape plină, iar strajameșterul bătrân țipa necontenit la oameni, îi așeza pe două rânduri, îi împrăștia…
Tocmai pe la unsprezece veni comisiunea: câțiva ofițeri și doctori… Deodată se învioră toată casa. Subofițeri și soldați alergau de ici-colo. Strajameșterul strigă câteva zeci de nume pe o listă. Odaia se umplu de oameni.
— Repede… Dezbrăcați-vă colo, în odaia aceea!…
N-aveam vreme să mai stăm pe gânduri. Strajameșterul ne zorea. Apoi ne conduse pe toți în fața comisiunii… Când veni rândul meu, un căpitan cu mustață blondă îmi zise:
— D-ta nu… Treci la o parte… Poți să te îmbraci…
„Slavă Domnului! mă gândii. Iată că tot nu m-a părăsit norocul!”…
Mă îmbrăcai în două minute. În antreu, strajameșterul bătrân citea altă serie de pe listă.
— Cred că eu am isprăvit și pot să plec…
— Nu, vai de mine!… Așteptați… Urmează jurământul…
— Bine, dar…
Nu mă mai ascultă. Se repezi în odaie să zorească pe ceilalți să se îmbrace mai repede… Ce să fac? Să mai aștept… Firește. Sunt doar obișnuit să aștept mereu… Toată viața mea a fost o așteptare fără sfârșit… Ei, dacă n-ar fi trebuit să aștept odinioară la Ministerul de Război, azi n-aș mai tremura eu aici de groază…
Vreo douăzeci și cinci de inși au fost aleși buni pentru carne de tun. Împreună cu dânșii am intrat iarăși în biroul comisiunii. Căpitanul s-a uitat la mine, a strâns puțin din sprâncene, pe urmă a așezat pe români de o parte, iar pe unguri de alta.
— D-ta nu, îmi zise iarăși. D-ta treci colea.
Eram sigur că am scăpat. Am îndurat puțină spaimă, dar cel puțin…
— Când pleacă convoiul? întrebă căpitanul pe strajameșterul bătrân.
— Mâine dimineață ați hotărât…
— Bine. Atunci, adăogă întorcându-se spre mine, tot mâine dimineață pleci și d-ta…
— Unde?
— În Ungaria.
— Dar, domnule căpitan, eu…
— Aici nu se discută!
Odaia se învârtea cu mine. Simțeam ca și când m-aș prăbuși într-o prăpastie fără fund…