Calul mergea la pas, oricât îl îndemna Grofu, mai cu vorba, mai cu biciul.
— E orb de amândoi ochii, îmi spuse căruțașul, de-aceea nu aleargă. Altminteri însă e un cal prea bun. Mai ales la povară duce cât doi…
Când s-a luminat de ziuă am văzut că mârțoaga avea șoldurile strâmbe și coastele rupte,
— Numai de nu ne-am împotmoli pe drum cu armăsarul d-tale… zisei cam îngrijat.
— Lasă, domnule, îmi iau toată răspunderea, murmură omul puțin rușinat.
Dimineața ne-a bătut o răpăială de ploaie de vară, care ne-a pătruns până la piele. Pe urmă însă a început să ardă soarele și să se încingă o bujală ca în cuptor…
Am poposit de vreo șase ori, am mers mai mult pe jos decât în căruță, dar spre seară am ajuns în Ploești.
— Bine că ne văzurăm aci! îmi mărturisi Grofu, clipind șiret. Tare mi-a fost frică să nu crape mârțoaga pe drum… De, spun drept, atâta cale n-am mai făcut niciodată…
Am tras la un han, Grofu mi-a luat geanta și am pornit îndată să căutăm pe Ghedeneanu-Jalea, care avea să-mi facă vânt mai departe. Îl găsirăm, dar parcă într-un ceas rău. Citi scrisoarea mea, încreți fruntea, bâlbâi ceva încurcat și, în sfârșit, îmi spuse că nu poate face nimic, că nu cunoaște pe nimeni care m-ar putea servi, că-i pare bine de cunoștință și m-ar găzdui la dânsul, dar are mosafiri… Cu tovarășul Grofu nici nu dădu mâna, încât acesta se simți adânc jicnit.
— Haidem, tovarășe, îmi șopti. Lasă, că ne descurcăm noi mai bine singuri…
Afară, apoi îmi spuse disprețuitor că Ghedeneanu-Jalea e un mormoloc fără voință și că e însurat cu o nemțoaică. Păcat că ne-am pierdut vremea cu dânsul.
— Dar cum rămân eu acuma?
— Răbdare și sânge rece, mă mângâie Grofu. Deocamdată mergem la han, mâncăm, și pe urmă, lasă pe mine! Să-mi zici mie cuțu dacă nu ești mâine la Buzău!…
Am dormit la han. Nu prea împărtășeam încrederea tovarășului și mai ales mi se părea semn rău că din prima zi se încurcă socotelile.
— Uite cum facem, zise Grofu a doua zi dimineața. D-ta vrei să ajungi la Buzău teafăr, nu-i așa? Ei, eu zic că drumul drept e cel mai bun. Vii cu mine frumușel la gară, îți scot eu bilet, să nu se întâmple să fie vreun spion, și te pun în tren. Pot să-ți dau în scris că nimeni n-are să te supere… La Buzău, apoi, ai de-a face cu un tovarăș care mai bine moare decât să nu te servească…
În gară era o îmbulzeală cumplită. Grofu se zbătea ca un balaur în fața ghișeului.
— Iute, iute, să nu plece trenul! mă zori când se văzu cu biletul în mână.
Pe linia întâi un șir lung de vagoane pline de soldați. Grofu se repezi la o ușă.
— Militar! Militar! răcniră câțiva de la geamuri.
— Arde-v-ar focul! murmură căruțașul cătrănit.
Trenul de Buzău era gata de plecare. Grofu îmi aruncă geanta într-un compartiment plin-plinuț.
— Așa-i că nu te-a mâncat nimeni? șopti dânsul zâmbind cu bunătate. De-acu mergi sănătos! Noroc și izbândă!
Îi strânsei mâna. Rămase pe peron cu ochii la mine, niște ochi cuminți și blânzi. Trenul se urni gâfâind. Grofu mai zise ceva, dar nu-l mai auzii. Îi zâmbeam însă cu o tresărire de inimă. Aici lăsam un suflet cald. Cine știe ce mă așteaptă mai încolo?