A doua zi, după amiazi, puținii cari rămăsesem din cercul obișnuit ne adunarăm la cafenea să schimbăm impresii, adică mai curând să ne încurajăm reciproc, în dosul cuvintelor nepăsătoare tremura aceeași teamă. Simțeam parcă întinsă deasupra capetelor noastre o gheară nevăzută, ce ne amenința cu sugrumarea. Zâmbeam mult, ca și când prin aceasta am fi vrut să ne arătăm nepăsarea, deși zâmbetele erau silite și ofilite. Făceam haz de soldații dușmani, care năpădeau orașul oprindu-se cu duiumul în fața vitrinelor în care se mândreau încă atâtea bunătăți. Un pictor schiță îndată o îngrămădire de-acestea de cuceritori, pe un petic de hârtie… Vorbeam însă toți cu glasul scăzut și uitându-ne mereu împrejur. Nu puteam uita că nu mai suntem în Țara Românească și că de~acuma toți pereții au urechi multe și primejdioase…
Aici veni pe-nserate Tiberiu Berdeni. De-abia îl recunoscurăm. Avea barbă mare și era slab ca un ogar. Foarte afectat, ne spuse că printre cele dintâi automobile nemțești care au intrat în București, unul a fost al poliției secrete, aducând liste nesfârșite cu numele tuturor celor ce au vrut războiul sau au ocărât pe centrali.
— Din întâmplare făcui cunoștință cu unul din polițiștii aceștia și am văzut listele, zise Bordeni cu o gravitate apăsătoare. Aproape toți băieții sunt trecuți în listele astea negre…
Ne-am cutremurat fără voie cu toții. Ne îngrozea omul acesta, care cunoștea pe polițiștii dușmani abia sosiți, și poate că fiecare ne-am zis în clipa aceea că și el trebuie să fie din poliția amenințătoare. El însă tăcu câteva momente, privindu-ne cu o superioritate zdrobitoare, apoi, adresându-se mie și poetului Pilade, adăogă rar și îndesat:
— Și d-voastră sunteți pe lista neagră, amândoi…
— De ce? întrebarăm deodată.
— Fiindcă ați scris la Adevărul…
— Dar dacă nici n-am scris?
— Nu știu. Acolo așa sunteți trecuți. Poate că e o greșeală la mijloc… Deocamdată nu trebuie să vă speriați. Eu am să intervin în favoarea d-voastră și sper să izbutesc…
Am îngălbenit amândoi și în curând am plecat, aproape pe furiș, fără o vorbă. În stradă ne-am strâns mâna mai puternic ca de obicei.
— În orice caz, să ne întâlnim zilnic până ce o fi să ne înhațe… rosti Pilade, zâmbind amar.
— Da, da, să ne întâlnim, murmurai și eu.
Până acasă mă uitam mereu înapoi, așteptându-mă în fiece clipă să fiu oprit. Am răsuflat când am intrat în casă. Așa, acuma cel puțin se va ști de urma mea. Încercai să fiu vesel. Nevastă-mea însă îmi ghici sufletul și nu mă slăbi până nu-i spusei tot.
— Stai acasă, Remule dragă. Barem, de-o veni nenorocirea, să te găsească între noi. Tot ar fi mai puțin îngrozitor decât să aud de la străini…
— Mai bine era să fi plecat… zisei pleoștit. Mai bine, ehe! Dar acuma…
— Eu ți-am spus să pleci…
— Da, mi-ai spus… Poate că și acuma ar mai fi chip de a mă strecura, ce zici? Decât să mă prindă aici, mai bine…
Părăsirăm însă asemenea planuri. Era prea târziu. Două zile trecuseră de când dușmanul era stăpân în inima României.
Ce strâmbă e soarta! N-ar fi fost oare mai bine să fi luat o hotărâre? Azi poate n-aș fi în situația aceasta… Desigur că n-aș fi… Acuma aș… Degeaba, degeaba… Prea târziu… Nu se mai poate desface ce s-a făcut, sau mai curând nu se poate face ceea ce ar fi trebuit să se facă…
Două zile stătui acasă tresărind de câte ori se deschidea poarta, de câte ori se auzea o trăsură în stradă sau vreo gălăgie, așteptând sfârșitul…
Pe urmă nu mai avui răbdare. Trebuia să aflu ce este, trebuia să găsesc o ieșire, oricare ar fi… A treia zi după amiazi întâlnii pe Bordeni, împreună cu Pilade.
— De ce nu te-ai mai arătat? mă întâmpină Bordeni cu unsurâs straniu. Încă de alaltăieri i-am spus d-lui Pilade că nu mai e nicio primejdie. Am vorbit eu, am stăruit și v-am scăpat deocamdată. Va să zică, fiți liniștiți… De-o mai fi ceva, eu sunt aici, o să vă anunț din vreme… Cred însă că ați scăpat…
Pilade moțăi din cap, trist, abătut.
De ce atârnă soarta omului uneori, în vremi însângerate! De cine mai atârnă! Și totuși trebuie să zici cu însuflețire:
— Mulțumesc!