Trecuse zece zile de când fugisem și stăteam ascuns. Începusem să-mi pierd răbdarea și încrederea. Viața aceasta, veșnic cu spaima în spinare că, printr-o vorbă scăpată sau printr-o imprudență, s-ar putea să fiu descoperit înainte de-a porni baremi spre pământul libertății, mă cărunțea. Să plec, să plec! Atâta mai visam.
Joi după amiazi, Stelian veni în muzeu întovărășit de un avocat tânăr, mărunt, veșnic cu un zâmbet pe buze. Era Camil Popescu.
— Uite salvatorul! strigă Stelian.
— Cu toate că ești un burghez încăpățânat, noi, proletarii, te vom strecura dincolo, adăogă avocatul râzând.
Camil Popescu era socialist.
Veneau cu planul întocmit gata. Socialiști avem în toate orașele. Sub scutul lor trebuie să călătoresc și să mă strecor în Moldova. Sunt oameni de inimă, discreți, săritori. Dacă nici ei nu mă vor scăpa, atunci înseamnă că n-am noroc și nu-mi mai rămâne decât să mă supun orbește soartei.
Voi pleca din București cu un căruțaș „socialist” până la Ploești. Voi fi înarmat cu scrisori de recomandație pentru toate orașele. Tovarășii vor face tot ce se poate… Mâine dimineață va veni căruțașul să luăm înțelegere în privința plecării de-aici…
Căruțașul se chema Grofu, un om foarte oacheș și mustăcios. Hotărâsem să pornim noaptea, ca să ajungem la Ploești devreme…
Urmărirea nevestei mele, cel puțin pe față, încetase. Era însă foarte probabil că tot îi mai supravegheau mișcările… Când a auzit Tina că plec, și-a pus în gând să vie să mă vază. A născocit o întreagă țesătură de șiretenii ca să i se piarză urma. A luat o trăsură și s-a dus tocmai în Dealul Spirei, unde s-a încurcat prin câteva străzi. Pe urmă s-a urcat în tramvai și a mers până la gară. În casa unor prieteni s-a îmbrăcat în țigancă și a pornit pe jos, în papuci, spre reședința mea, cu o geantă la umăr. Își înnegrise și obrajii, așa încât d-na Stelian, văzând-o, era cât p-aci să cheme servitorul s-o gonească.
După douăsprezece zile îngrozitoare, revedeam întâia oară pe Tina. Grija și emoțiile o slăbiseră, iar ochii îi erau arși de lacrămile vărsate. Câte a trebuit să îndure biata femeie din pricina mea! Strajameșterii unguri, furioși, s-au ținut o săptămână încheiată pe urmele ei. Veneau în miez de noapte, cu revolverele întinse, o sculau din pat, mă căutau cu luminarea, prin toate ungherele… Îi puneau arma în piept să le spună unde sunt, căci ea nu se poate să nu știe. Voiau s-o convingă că sunt bărbat rău, fiindcă am fugit lăsând-o în mizerie cu copiii, și o sfătuiau că, de s-ar întâmpla să vin, să alerge, îndată, la dânșii să-i înștiințeze, căci va primi câte două sute de lei pe fiecare lună de la consulatul lor… Și, între ei, se îndemnau să mă împuște fără nicio vorbă, de m-ar găsi, și să raporteze pe urmă că m-am împotrivit… Sărmana Tina trebuia să asculte, să înghită și să plângă… Apoi noi încercări, cu agenți civili… Ba din partea cutărui prietin, ba din partea cutăruia cunoscut venea ștafeta grabnică să întrebe în taină unde sunt, căci s-a găsit un mijloc sigur de-a mă trece în Moldova… Toate vicleniile polițienești erau mobilizate împotriva nervilor unei slabe femei…
Acuma, printre lacrămile revederii, tremura o mulțumire adâncă. Va mai suferi până ce va afla că am ajuns cu bine la liman, dar liniștea e pe drum, se apropie…
— Îndată ce vei fi trecut, să telegrafiezi, sub alt nume, să nu se întâmple să te ridice și de-acolo!… Vezi bine că nimeni nu-ți poate da nicio mână de ajutor… Fii prudent!… Nu risca!… Nu te gândi la noi!… Dacă se va putea, vom veni și noi după tine… Numai tu să fii acuma la adăpost, să scapi din primejdia aceasta…
Își stăpânea lacrămile, voia să mă încurajeze și în cele din urmă se porni pe un plâns cu hohote. O chinuiau presimțirile, când bune, când rele… Era îndeosebi nenorocită că nu-mi procurasem, pentru orice eventualitate, un bilet de identitate străin… De-abia am izbutit să o conving că, dac-ar fi să mă oprească undeva, apoi un act mincinos n-ar face decât să-mi îngreuneze soarta…
Noaptea, târziu, m-am dus cu Stelian la Grofu, în fundul unei mahalale. Căruța era în fața casei. Toți dormeau. M-am trântit și eu în fân. Mai aveam vreo două ceasuri până la plecare. Ar fi bine să mă odihnesc puțin. Cine știe ce mă așteaptă mâine-poimâine?
Stăteam întins cu fața în sus în căruță. Auzeam sforăitul Grofului, care dormea în curte, pe jos. Din grajd pătrundea ronțăitul calului, când grăbit, când leneș. Ici-colea, câte-un hămăit de câine fricos; stăpânirea dușmană îi îngrozise; nici câinii nu mai îndrăzneau să latre în voie… Cerul era vânăt-închis, curat și ciuruit de sclipirea stelelor…
Mi se volburau în minte crâmpeie de gânduri răzlețe, iar inima-mi era plină de speranțe și de temeri. Sorbeam stelele din ochi, de care nu voia să se apropie somnul…
Niciodată nu mi s-a lămurit mai adânc sentimentul libertății ca în clipele acelea petrecute în tremurarea necunoscutului ce mă pândea în vârful unei căruțe cu fân… Cerul înstelat mi se părea mai mândru ca totdeauna, înfățișându-mi largul nesfârșit al lumii peste care totuși omul e stăpân… Și mie vor să-mi răpească toată lumea aceasta, pe mine vor să mă silească să îndrăgesc ceea ce mi-e urât și să urăsc ceea ce mi-e drag… Strângeam pumnii, ca și când aș fi vrut să mă apăr cu orice preț împotriva celor ce vor să mă încătușeze…
Grofu de-abia se urni din culcuș. El nu părea grăbit de loc, și nici mișcat. Mocoși vreun ceas până unse căruța, până înhămă calul, până drese o roată, până-și găsi biciul… Degeaba îl zoream; nu ieșea dintr-ale lui… Apoi, când să pornim, se luă la harță cu nevastă-sa și trebui să-i ascult mai bine de-un sfert de oră cum își aruncă în șoaptă, ca să nu scoale vecinii, sudălmile cele mai alese. În sfârșit, sesăturară amândoi, și Grofu își scuipă în palmă, învârti biciul și bufni, îndemnându-și calul:
— Hai, Lăstune!… Hi!…