La cinci băteam la ușa căpitanului.
— Ești grăbit, ai? mă întâmpină ofițerul cu un surâs prietenesc.
— Îmi arde pământul sub picioare, căpitane… De două săptămâni trăiesc într-o groază continuă.
Chemă ordonanța. Îmi aduse o tunică soldățească, o șapcă, o manta.
— Te îmbrac ordonanță și te pun lângă șofer… Bine că ești neras… Asta se potrivește tocmai bine… Nu-i nimic că hainele nu-ți vin. Ești mai în notă… Pantalonii nici nu-i nevoie să-i schimbi. Îți acoperi picioarele cu mantaua până ce trecem de barieră. De altfel, automobilul nici nu oprește, așa că să-ți iasă din cap orice frică…
Mă privii într-o oglindă. Îmi veni să râd.
— Parcă suntem în romane de senzație, zisei domol.
— În orice caz, mai bine să fii ordonanța mea câteva minute decât să zaci în vreo temniță ungurească câțiva ani. Ce să facem dacă ne-a bătut Dumnezeu?… Dar toate astea-s trecătoare… Nu mai e mult… Sunt pe ducă! O să fie o prăbușire cum nu s-a mai pomenit de când e lumea…
îi sticleau ochii. Atâta încredere nu mai văzusem, și atâta siguranță. Mă simțeam mic și păcătos în fața acestui credincios hotărât. Noi, cei de sub jug, n-am avut niciodată nădejdi atât de convinse. Noi credeam cu teamă și îngrijorare, credeam spre a ne înfrumuseța căderea și mai cu seamă pentru a ne ușura sufletul…
O cafea, o țigară, câteva vorbe simple și amicale, pe urmă:
— Ei, acuma putem pleca! zise căpitanul, scurt.
Automobilul porni… Iată-ne pe șoseaua dreaptă, netedă, mâncând pământul!…
Încrederea mare este ca și credința oarbă: oțelește sufletul și mută din loc munții. Nici urmă de temere în inima mea, parcă mi-ar fi luat cu mâna orice grije. Glasul căpitanului e ca o sabie tăioasă și ocrotitoare. Acuma înțeleg cum pot alerga soldații în gura morții, fără șovăire, sub chemarea unei voințe vii.
— Ia seama, suntem pe pământ istoric și glorios, îngrășat de sânge de eroi! îmi strigă ofițerul. Uite tranșeele!…
În față câmpia se înfunda într-o perdea de dealuri îndepărtate. Munții albăstreau în stânga, în zare, iar pe mâna dreaptă șesul se pierdea presărat cu pomi, brăzdat cu linii de copaci cari însemnau drumuri și ape. Ne apropiam de Putna, care șerpuia nevăzută încă, în albia-i tăiată adânc… Automobilul își încetini mersul. Șoseaua era plină de răni de-abia vindecate. De jur împrejur, frământat de gropi nenumărate, ca niște sfâșieturi însângerate, câmpul dormea sălbăticit, copleșit de buruieni și mărăcini, zdrobit de suferințe.
— Aici erau tranșeele nemțești… Pozițiile bateriilor le-am lăsat în urmă… A, uite colo una, aproape astupată…
Trecem podul de-abia reparat de peste Putna. Tremura sub greutatea mașinii. Pe malul drept șanțurile adânci erau părăginite.
— D-aci au pornit nemții la atac… Astea au fost pozițiile inițiale… Au trecut râul noaptea, sub ocrotirea întunericului și a artileriei, să ne surprindă… Uite și tranșeele noastre, pe cellalt țărm… Foarte bine mascate…
Nu vedeam nimic. De-abia când am ajuns în dreptul lor, am descoperit șanțurile pitite printre ondulările malului… în dreapta însă, ceva mai departe, o ruină uriașă, zdrențuită, își plângea jalea spre cerul limpede al dimineții. Căpitanul îmi ghici gândul.
— Fabrica de zahăr… Au bombardat-o și au distrus-o când și-au dat seama că au pierdut bătălia… Răzbunarea lor!
De la șanțurile de pe mal alergau înapoi brazde în zigzag, ușoare. Arborii ce însoțeau șoseaua erau sfârtecați. Numai ici-colea câte o cruce timidă.
— Nemții și-au adunat morții și i-au îngropat pe urmă în cimitire speciale. Altminteri, crucile ar fi mai dese… Ai noștri n-au putut ține piept aici fiindcă, dincolo de podul căii ferate, rușii au fugit din luptă și ne-au descoperit spatele…
Încrucișăm drumul-de-fier. Cantonul e prăbușit, numai hornul stă drept, sfidător. Copacii sunt mai deși. Șoseaua șerpuiește printre grădini, apoi deodată iar se întinde ca o panglică cenușie.
— Acuma trecem pe unde au fost opriți… Mărășeștii! zise căpitanul cu un glas moale, mișcat.
Mi se strânse puțin inima. Sirena automobilului începu să tutuie. Uite baraca în care am petrecut ceasurile cele grozave! O barieră închide calea… Un soldat neamț alergă să facă drum. Îmi trag șapca mai pe ochi puțin. E sentinela cu care stătusem de vorbă ieri noapte. Nu-i văzusem fața bine… O, e bătrân, milițian. Salută foarte respectuos. Dar sirena sună într-una… Ea vreo sută de pași, altă barieră; alt german o dă la o parte și stă țeapăn, cu mâna la cozoroc… încă una… Mașina trece în goană nebună… Un dorobanț se arată cu arma la umăr. Suntem la bariera românească…
— Oprește! strigă șoferului căpitanul și comunică un ordin sentinelei.
Ochii mi se umplură de lacrămi. Îmi venea să țip de bucurie. Aș fi vrut să spun o vorbă de mulțumire ofițerului. Dar simțeam că glasul mi-e înecat de emoție. Mă uitai înapoi. Câtă suferință am lăsat în urmă!
— Ei, ești mulțumit? zise căpitanul cu un râs cald. Acuma să mai poftească cineva să te prindă!