Veni agonia…
Duminică după amiazi trecu pe Calea Victoriei un convoi de prizonieri germani, un convoi lung, jalnic. Curioșii îi priveau cu o teamă ciudată. Un perceptor însă începu să țipe în gura mare:
— Uite cine ne bate pe noi! Uite! Nemâncații, golanii ăștia!… Ptiu!..
Scuipă, se înfurie, dădu din mâini. Era un om tinerel, tuns până la piele, cu fața rotundă și cu mustăți englezești. Îl indignase înfățișarea prizonierilor slăbuți, perpeliți, murdari, frânți de oboseli… Nimeni nu-i ținu isonul. Doar câțiva copii râseră mirați…
Tunurile băteau într-una. Bubuiturile păreau mai apropiate, să le poți număra. Totuși, seara se răspândi vestea că nemții au fost bătuți cumplit, că fug mâncând pământul… Noaptea tunurile amuțiră, ceea ce părea a întări vestea… Câte speranțe nu s-au făurit atunci în Bucureștii torturați de înfrigurare?
A doua zi n-au mai apărut jurnale. În schimb, pe toate zidurile se lăfăia ordonanța generalului Mustață, care în fiecare rând te împușca de trei ori dacă vei face cutare sau cutare. În alte vremuri ar fi râs oamenii de atâtea amenințări; acuma citeau pâlcuri-pâlcuri, clătinau din cap și șopteau spăimântați:
— Va să zică, tot vin?…
Echipe speciale erau însărcinate să rupă toate afișele, afară de ordonanța cu împușcările, să dispară orice urmă de-a celor plecați. Mulți însă au sfâșiat și afișul generalului-prefect, încât iar s-a împrăștiat bucuria:
— Nu mai vin…
Spre seară, prin unele localuri s-a împrăștiat ultimul comunicat oficial, tipărit pe o fițuică albă. Avea numărul o sută. Fericiți și invidiați am fost cei ce am avut norocul să-l putem înfășură și păstra ca o relicvă scumpă!
Orașul s-a luminat seara și luminile au ars toată noaptea, în vreme ce tunurile bubuiau iarăși, neîncetat. Luminatul era în ordonanță. Pe la miezul nopții, sergenții au sculat oamenii din somn pe la mahalale, să aprindă lămpile și să deschidă ușile, căci vin nemții… Așa cerea în ordonanță…
Nemții însă nu s-au arătat nici a doua zi. A venit totuși o nouă ordonanță, în care se vorbea de intrarea trupelor imperiale germane în capitală și de trupele dușmane, adică române…
Lumea nu-și mai putea stăpâni frigurile. De ce nu vin? Sau, poate, nu mai vin de loc? Unii jurau că azi-noapte au intrat patrule de ulani în cutare mahala și au plecat iar. Alții știau sigur că vestea victoriei noastre e adevărată, că n-are să calce picior de neamț în București…
Mulți își schimbase peste noapte convingerile. Până ieri făceau spume când vorbeau de nemți; azi căutau să-ți dovedească ce popor mare sunt nemții și cât sunt de blânzi…
Carp se plimba pe Calea Victoriei, pe jos. Convertiții cei mulți își scoteau pălăria până la pământ, cerându-i parcă protecția și simțindu-se fericiți dacă vedeau c-au fost observați. Și Marghiloman umblă numai pe jos, grăbit, de-abia biruind a răspunde la saluturile ce-l întâmpină din toate părțile…
Ce rari sunt oamenii care n-au crucea roșie la braț sau măcar la butonieră!
După amiazi, ieșind în oraș, întâlnesc pe stradă pe bătrânul poet Mihail Dorna. Cine nu-l cunoaște și nu-l admiră! E îngrijorat. Bastonul îi tremură în mână. Mustața cănită, neagră-corb, zvâcnește la fiece vorbă.
— Bine că te întâlnesc… Am să-ți vorbesc ceva foarte grav…
— Mă sperii, maestre?
Mă trage într-un gang, lângă o cafenea. Vorbește cu o seriozitate regală:
— Uite ce este… Bandiții ne-au prăpădit țara. Vezi acuma în cel hal am ajuns. Trebuie s-o salvăm, să luăm noi frânele în mână. Până când să ne ție de căpăstru numai incapabili și mișei?… Germanii vor veni. Trebuie să fim pregătiți, să nu ajungem iar pe mâinile hoților… De-acuma m-am hotărât să ies din rezerva vinovată în care am stat până acuma. Vom forma noi guvernul… Am și eu legăturile mele. Chiar azi voi întâlni pe episcopul catolic, care-i prieten cu Mackensen. Mă voi pune în contact și vom face lovitura de stat. Nu mai vrem să știm de aceia care ne-au târât în dezastru. Vom alcătui o gardă națională. Voi merge chiar eu în fruntea ei. Să poftească să mai vie apoi Brătienii și ceilalți să ne reclame puterea! Gloanțe le vom da… Eu îmi rezerv deocamdată portofoliul Finanțelor, fiindcă tot stau cam slab cu finanțele, de altfel probabil ca și d-ta… M-am gândit la d-ta pentru portofoliul Cultelor… De ce adică n-ai fi și d-ta ministru, care ai talent, chiar geniu, și ar fi alde fârțângăi?… Să nu șovăi, căci vremea presează… Gândește-te bine și mâine să-mi dai răspunsul definitiv… Acuma haidem să luăm un șvarț. Și discreție, nu-i așa? Momentele sunt critice
Și în cimitire se fac glume…