Cade trăsnetul. Rușii fug. Coastele Moldovei se descoperă. Pumnalul dușman s-a ridicat… Suntem pierduți…
Și deodată o rază de speranță… Au început ai noștri ofensiva! Va să zică, nu suntem pierduți?… Comunicatele românești dispar din Gazeta reorganizată, înțelegem că-i bine. Peste vreo săptămână le-am descoperit în ziarele din Austria. Ura! Câți prizonieri? Câte tunuri? Ce sate au luat? Multe… Da… Mărăști trebuie să fie… Repede hărțile… Sunt aproape de granița Transilvaniei… Acuma desigur c-au trecut-o… Oho, de când au trecut-o… Câțiva aduc vestea sigură că ai noștri au luat Kezdi-Vasarhely și că se apropie de Brașov, de unde o să cază peste nemții ce ne încătușează pe noi…
E scurtă bucuria. Pornește ofensiva germană… Tremură toată lumea. De-acu s-a isprăvit definitiv… Nu știu câte zeci de divizii au fost aduse din Franța. Vor să ne dea lovitura de grație… Comunicatele jubilează: prizonieri, pradă, înaintare… Pe stradă nu mai întâlnești decât fețe plouate. Deznădejdea s-a așternut greu de tot… Se telegrafiază regelui la Iași să lase tezaurul în țară. Depeșile nemțești vestesc că regele, guvernul, Camerele au și fugit din Iași, că evacuarea Moldovei se face într-o debandadă îngrozitoare…
Suntem atât de puțini cei ce mai avem încredere, încât parcă mi-e și rușine. Numai încăpățânarea sau prostia mai poate nădăjdui… Chiar și „fanaticii” s-au pleoștit. Un actor comic și cu mine rămânem neclintiți.
— Eu cred că tot o să ne ajute Dumnezeu! îmi șopti dânsul.
— Eu simt că nu putem pieri…
Dar seara, un scriitor, care a răscolit multă gălăgie în vremea ocupației, îmi comunică strălucitor:
— A căzut Tecuciul!
— Nu se poate… Nici nemții nu anunță…
— Acuma a venit telegrama… Mi-a spus ministrul…
— Cu toate astea nu cred. Pun rămășag că nu-i adevărat!
— Bine, bine, nu crede. Ai să vezi mâine…
Peste câteva clipe însă un băiat foarte tânăr, care auzise, intervine:
— Dă-mi voie, domnule… Eu sunt fiul ministrului… Nu știu dacă Tecuciul a căzut. Dar sigur este că va cădea. Până-n două săptămâni Moldova e ocupată. De altfel, s-au și luat măsurile toate… Dacă te interesează, pot să-ți arăt și un mic document… Poftim! Te rog însă să mi-l înapoiezi, fiindcă deocamdată trebuie să rămână în taină…
Era un afiș, în formatul unui ziar. L-am desfăcut repede: „Chemarea mitropolitului primat”. Am citit: „Români moldoveni, și voi, români de pretutindeni, adunați între Carpați și Prut, auziți glasul fraților voștri din România ocupată! Oștile puterilor centrale sunt în trecătorile Carpaților, sunt la porțile de sus și la porțile de jos ale Moldovei. Ele înaintează și țara va fi din nou cruntată de sânge”… Și iar mai citesc: „Dar Domnul-Dumnezeu s-a îndurat de țara aceasta. El a îmblânzit inima biruitorului către noi și a făcut dintr-însul tovarășul nostru pentru mântuirea României”… Litere groase, mari, citețe, care-ți plezneau ochii. Și jos, tipărite șase nume de arhierei…
— Ei, acuma ce mai zici? făcu tânărul când îi înapoiai afișul.
— Cu toate acestea, Moldova nu se va lua… Sunt în stare să fac orice rămășag…
Aveam mania rămășagurilor, care îmi ațâțau încrederea.
Băiatul „ministrului” mă privi cu o compătimire zdrobitoare.
— Ce te face pe d-ta să te pui împotriva evidenței?
— Nu știu… Simt eu că nu vor trece… Dovezile d-tale pot să fie nimicitoare, dar simțirea mea e mai tare…
Numai câteva zile a mai ținut forfoteala aceasta sugrumătoare. Pe urmă comunicatele germane au început să se mulcomească. Viitorii prefecți moldoveni spuneau că a intervenit o pauză, dar va porni năvala și mai furioasă în curând. Încetul cu încetul, pătrundeau și alte știri, din care se închega refrenul:
— Au fost bătuți cumplit nemții la Șiret…
Veneau amănunte care-ți umflau pieptul. S-au speriat nemții de vitejia și îndârjirea românilor. Cutare regiment s-a luptat numai în cămașă zile de-a rândul. Numai la Verdun s-a pomenit o apărare atât de măreață. Germanii au avut pierderi uriașe. Zece divizii sau poate mai multe au fost complet nimicite. Mackensen era cât p-aci să cadă prizonier. Kaizerul, care venise să vază cu ochii inundarea Moldovei, a plecat cu coada-ntre picioare. Presa franceză și engleză are coloane întregi despre victoria noastră, una din cele mai frumoase din tot războiul. La Paris, o stradă s-a botezat „Avenue Averesco”, iar la Londra, una „Mărășești-Street”…
Umblam mai țanțoși pe stradă, parcă și noi am fi avut o parte în victoria aceasta.
Cineva aduse mai pe urmă știrea că Mackensen a făcut o vizită bătrânului Lupu-Costache, felicitându-l pentru vitejia fără pereche a oștirei române. Și se zicea că bătrânul Lupu-Costache a roșit, nu se știe dacă de mândrie sau de rușine…
Liniștea obișnuită se coborâse iar în București când, întâlnind pe scriitorul gălăgios, îl întrebai:
— Ei, ce mai face Tecuciul?
— Ironia e gratuită, dragă… Adică îți închipui tu că nemții, dacă ar fi vrut cu orice preț, n-ar fi trecut?… Probabil însă că n-au vrut…
— Desigur. Nici vulpea n-a vrut strugurii…