Trăsura ajunse în Bulevardul Carol și se opri în fața unei case cu etaj, fără nicio firmă. Ce-o fi aici de nu-i nicio firmă?
Urcăm la etaj. Dăm într-un antreu întunecos, pe urmă într-un coridor, pe urmă într-o odăiță unde, la vreo trei mese, scriau o droaie de subofițeri austriaci. Toți ridică nasurile, ca la comandă, și-și ațintesc privirile curioase asupra mea. Însoțitorul meu mă poftește grațios să iau loc pe un scaun, șoptește ceva unuia din militari, probabil să mă aibă în pază, apoi dispare pe altă ușă…
Capul îmi era gol. Nu puteam închega nicio gândire. Fruntea-mi era încărcată de nădușeală; o ștergeam mereu cu o batistă și nu mă răcoream. Auzeam cum suflă greu oamenii aceia încovoiați lângă mese, cum scârțâie penițele pe hârtie, fiecare cu alt sunet, ca și când s-ar târî niște gândaci goniți pe o dușumea stricată. Stăpânea o tăcere atât de mare, că-mi făcea rău…
Deodată, o ușă se deschise cu zgomot, și în odaie năvăli țanțoș, cu pălăria pe cap, un civil bine îmbrăcat, îl recunoscui. Era un gazetar care, în vremea neutralității, fusese cel mai înverșunat apostol al războiului. O față rasă, oacheșă și o pereche de ochelari sub care licăreau niște ochi mici, scufundați în orbite… Zărindu-mă aici, se zăpăci o clipă, dar se reculese curând și-mi zise amabil:
— Ce-i cu d-ta? Ce cauți pe-aici?
— Am fost adus… îmi închipuiesc că pentru a fi arestat…
— Hm, hm…
Clătină din cap, îngândurat. Vru să mai zică ceva, dar ceilalți îl chemau din toate părțile:
— Herr Ionescu!… Herr Ionescu!
Acuma-mi adusei aminte numele: Virgil Ionescu.
Mă agățai îndată de numele acesta ca înecatul de firul de pai mântuitor. Iată ultima licărire de speranță. Omul acesta se vede că are trecere. Cum, necum, ce-mi pasă!… Trebuie să încerc… Altfel, sunt pierdut…
— Lasă, nu fi speriat, îmi zise dânsul cu mândrie, când îl rugai să-mi întindă o mână de ajutor. Vorbesc eu cu căpitanul… Și cred că am să reușesc… Numai să nu fi făcut vreuna prea boacănă… De ce te-a arestat?
— Parcă eu știu?
A intrat îndată pe ușa unde dispăruse însoțitorul meu, care de altfel în curând se arătă iar, și-mi zise scurt:
— Mergem mai departe…
Cotirăm prin câteva străzi necunoscute. Într-o ulicioară dosnică, într-o casă simplă, cu o curte curată, intrarăm.
— Așa. D-ta rămâi acuma aici, rosti comisarul dându-mă în primire unui căprar, care lucra într-un birou împreună cu doi civili unguri, spâni, nespălați, grețoși la vedere.
Stătui acolo vreun ceas. Civilii dresau procese-verbale câtorva demobilizați români, în uniformă, pe care îi trimiteau în Ungaria. Pe urmă fui introdus în altă odaie, unde un locotenent încorsetat începu să mă descoasă: de câți ani sunt în țară, de ce nu m-am prezentat la mobilizare în Austria, de ce am lucrat împotriva patriei mele, de ce urăsc și azi puterile centrale?… Răspunsurile mele le-a adunat într-un proces-verbal ceremonios, pe care m-a pus să-l iscălesc.
— Am terminat, zise apoi apăsând un buton de sonerie. Se vor lua măsuri aspre împotriva d-tale… Dar astea nu intră în atribuțiile mele…
Un strajameșter fu însărcinat să mă ducă iar nu știu unde. Părea om pașnic. Pe drum îl întrebai:
— Mă rog d-tale, unde mă duci? Ce-o să fie cu mine?
— Eu nu pot să știu, murmură el cu blândețe. Eu te voi da în primire, și mai încolo nu știu nimic.
Ajunsei iarăși în Bulevardul Carol, unde fusesem întâia oară. Dar acuma, după puțină zăbavă, fui înfățișat unui căpitan înalt, roșcovan, ras.
— D-ta? îmi zise căpitanul repede, uitându-se în hârtiile de la strajameșter. Da, da…
Citi procesul-verbal, apoi îl puse pe birou.
— D-ta ești foarte vinovat, reluă dânsul legănându-se pe picioare, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Mai întâi ești dezertor, fiindcă nu te-ai prezintat să-ți faci datoria către țară…
— Am renunțat la orice legături cu țara aceea, întrerupsei eu.
— Vei fi renunțat d-ta, dar n-a renunțat ea! mi-o reteză căpitanul. Al doilea, ești trădător, pentru că ai agitat împotriva patriei d-tale și ai păstrat o atitudine dușmănoasă față de prezentul și viitorul ei. Va să zică, vina d-tale e mare, e nespus de mare.
— Sunt cetățean român, domnule căpitan, și deci nu pot avea nicio vină față de o țară străină!
— Te înșeli! D-ta nu ești cetățean român, pentru că nicio autoritate austro-ungară nu ți-a eliberat vreun act oficial prin care să-ți recunoască lepădarea de supușenia ungară. Și chiar dacă ai avea asemenea acte, azi, în plin război, nimeni n-ar mai fi obligat să țină seama de ele. Când patria e în pericol, toți copiii ei trebuie să-i sară în ajutor… D-ta n-ai făcut aceasta. Dimpotrivă. D-ta ai dat mâna cu dușmanii ei. Știi ce pedeapsă te așteaptă?
Tăceam. Îmi clocoteau creierii și totuși mi se înțepa în memorie fiecare vorbă, chinuindu-mi inima.
— Acuma când știi, putem vorbi și altfel, urmă dânsul cu altă voce și cu o privire cercetătoare. Înainte de a fi slujbași, suntem oameni. Ca om pot să te înțeleg și chiar să te scuz. După legile de-aici, d-ta ești acoperit. Deși nu sunt obligat, sunt hotărât să țin seama de aceasta. Războiul răscolește multe porniri murdare. Uneori putem trece peste ele!… Va să zică, nu vreau să te fac să faci cunoștință cu tribunalele noastre militare, care nu cunosc milă și iertare… Va să zică, ești liber! Te povățuiesc însă să te astâmperi, să nu ajungi a doua oară aici, fiindcă atunci întoarcem cojocul…
Nu putui scoate nicio vorbă. Mi se părea atât de straniu felul cum grăia căpitanul acuma, încât îmi închipuiam că face o glumă sinistră. După o scurtă pauză, însă, el urmă, înmuind și mai mult glasul:
— Ești liber deci, și poți să pleci… înainte de-a pleca însă, să-mi dai un răspuns… D-ta cunoști bine pe Iorga…
— Nu, nu-l cunosc de loc! zisei deodată speriat.
— Nu se poate. Știu sigur că-l cunoști și că ai avut corespondență cu dânsul… Am nevoie de corespondența omului acesta… Suntem informați că, după izbucnirea războiului, Iorga a transportat de la Vălenii-de-Munte la București câteva lăzi de corespondență. Lăzile au fost descărcate la Hotel Regal. Când s-a evacuat capitala, lăzile au rămas aici, dar nu mai sunt la hotel… D-ta trebuie să știi unde sunt. Spune!
Mă privea acuma cercetător, sfredelitor.
— Domnule căpitan… eu n-am vorbit niciodată cu domnul Iorga și nici n-am avut nicio corespondență cu dânsul. Prin urmare, n-am ce să spun… Aș dori însă să adaug că, chiar dacă aș ști, aș prefera orice decât să vorbesc. Sunt sigur că și d-ta m-ai disprețui dac-aș răspunde.
— Va să zică, nu vrei să spui nimic?
— Nu știu nimic și n-aș spune nimic dacă aș ști ceva.
— Bine. Eram sigur că gestul meu față de d-ta nu va găsi niciun ecou. Nu face nimic. Eu nu-mi iau vorba înapoi. Știi însă că în clipa aceasta oamenii mei îți percheziționează casa. N-aș dori să afle ei ceea ce d-ta nu vrei să-mi spui, căci atunci s-ar schimba lucrurile…
— În privința aceasta sunt fără nicio grijă.
— Bine, Bună ziua, zise căpitanul întorcându-mi spatele.
Strajameșterul, care stătuse toată vremea lângă ușă, făcu o mișcare să mă oprească.
— Este liber, mormăi căpitanul cu o privire cruntă…