Marți… Se vestea o minunată zi de aprilie… Prin curte vrăbiile se certau ca niște cumetre geloase… Un soare vesel și călduț se juca în perdelele subțiri ale ferestrelor… De-abia mă deșteptasem…
Deodată, un bocănit aspru în ușă. Sării fript din pat. Nu știu de ce îmi tremura inima. Luai o haină și mă repezii să deschid. În vestibul, un ofițer austriac, cu o față aspră, colțuroasă, cu fălcile largi, cu o mustață groasă și cu o privire supărăcioasă și pătrunzătoare.
— Domnul Lunceanu? zise militarul cuprinzându-mă dintr-o căutătură.
— Da, eu sunt, murmurai.
— Aha! făcu dânsul cu o vădită mulțumire. Vreau să vă vorbesc ceva foarte urgent.
— Poftim… Intrați!
Îl văzui făcând un semn cuiva, care stătea afară. Apoi intră cu șapca în cap, fără să mă scape de loc din ochi, ca și când i-ar fi fost frică să nu mă piardă.
— Poftim! îi zisei, arătându-i un scaun, fiindcă el, adâncit cum era întru a mă examina bine, nu mai spunea nimic.
Auzindu-mi glasul, își reveni.
— Domnul Lunceanu, da… Eu sunt comisar de poliție militară și aș dori să aflu care este situația d-voastră față de monarhia și armata austro-ungară.
În primul moment mă gândisem să tăgăduiesc c-aș fi ardelean. Dar imediat îmi luai seama. M-aș încurca degeaba, mai rău. Înțelegeam că avea informații precise asupra mea.
— Nu mai am nicio relație cu armata și țara d-voastră. Am renunțat de mult și am optat pentru cetățenia românească.
— Da?… Aveți acte?
— Desigur.
— De câți ani ați plecat din Ungaria?
— Sunt mai bine de zece ani…
— Da?… Va să zică, nu sunt valabile actele… În orice caz, aș dori să le văd…
Îi arătai câteva hârtii. Își aruncă ochii în ele, mormăi, zâmbi batjocoritor.
— Știam. Gospodărie românească… Hm…
Le vârî în buzunar, apoi rosti, ridicând tonul:
— Acum vă rog să mă urmați!
— Unde?
— Veți vedea… Aștept până vă îmbrăcați… Sunteți căsătorit?
— Da… Nevastă-mea este în odaia de-alături…
— Atunci vă rog să-i comunicați să treacă undeva în vecini pentru astăzi, deoarece casa aceasta trebuie s-o închidem…
— Cum, să plece din casă?
— Numai pentru puțin timp… Aici în niciun caz nu poate rămâne. Se va face o percheziție amănunțită și trebuie să fim singuri…
Nu răspunsei nimic. Doar dintru început, de când mă hotărâsem să rămân aici, prevăzusem eventualitatea aceasta. Acum soarta s-a împlinit… Numai inima îmi bătea cumplit, zdrobită și speriată.
Nevastă-mea ascultase la ușă. Presimțise un rău. Era ca varul. Se agăță de mine tremurând toată.
— Ce este? Te-a arestat?… Unde te duce?
— Nu știu… Trebuie să mă îmbrac repede… Îmbrăcați-vă și voi…
Nu-i putui spune că trebuie să plece și ea din casă. Dar se vede că auzise și înțelesese tot, căci îmi zise ea singură, frângându-și mâinile:
— Ce să mă fac cu copiii? Unde să ne ducem?…
— Liniște și încredere, îi șoptii. Să nu ne pierdem capul… Așteaptă să vedem ce-o fi!…
În câteva minute eram îmbrăcați… Ungurul aștepta în birou, calm, rece. Când mă văzu gata, zâmbi. Se apropie de mine și, privindu-mă adânc în ochi, îmi zise cu un glas mai moale:
— În interesul d-tale te povățuiesc să-mi încredințezi corespondența ce-ai avut-o cu Iorga… Știm cu siguranță că ai fost în relații strânse. Îți ușurezi mult situația printr-un gest spontan de franchețe!
— Dar dacă nici nu-l cunosc pe d-l Iorga?
— Eu ți-am spus aceasta ca să te servesc. D-ta faci cum crezi… Te previu însă că avem informații sigure despre propaganda d-tale iredentistă atât dinainte de război, cât și de acuma, în timpul ocupației…
Mă despărții de nevastă și de copii, simplu, fără lacrămi. Voiam să fim tari.
— Tăcere și încredere, zisei. Cine știe? Poate că mă mai întorc… Ai grije de copii!
— Domnule, te rog, spune-mi cel puțin unde-l duci! zise nevastă-mea către ofițerul-polițist cu un glas moale, dar hotărât.
— Deocamdată nu vă pot spune [nimic. Vă anunțăm noi mai târziu dacă va fi nevoie, răspunse dânsul, întunecat. De altfel, dacă domnul nu e vinovat, poate să se întoarcă… Noi nu suntem barbari, doamnă!
În curte aștepta un militar și un civil. Comisarul le spuse ceva, apoi ieșirăm. O trăsură stătea în fața porții. Ne-am urcat și am pornit pe străzi lăturalnice.
— Ce vreți cu mine? întrebai deodată, nemaiputându-mă stăpâni. Ce-am păcătuit? Spune-mi! Acuma cred că poți… Sunt doar în mâinile d-voastră…
— Hm! făcu el răsucindu-și mustața cu mândrie. Urlă ziarele, domnule, că d-ta ești liber!
— Care ziare?
— Toate… Lasă, c-ai să vezi d-ta… Nu arestăm noi degeaba pe nimeni!…