Se desprimăvăra acuma. Se ușura viața, se reînfiripau nădejdile.
— Nu mai e mult, ne șopteam cu ochii strălucitori.
Uitam parcă amarul realității de dragul închipuirilor dorite.
Sau, dacă nu-l uitam de tot, îl înghițeam mai bine.
Eram traducător de programe și compozitor de reclame, plătit cu bucata. Am rămas toată vara. Mă mândream cât puteam că nici măcar n-am stat de vorbă cu niciun dușman, cu toate că trecuse o jumătate de an de ocupație. Celor ce n-au cunoscut ocupația, care nu i-au simțit penetrațiunile științifice li s-ar părea stranie asemenea mândrie. Ce-o fi mai firesc decât să fii aievea dușmanul dușmanului tău?
Și totuși, ce greu e când ai ajuns în puterea lui! Când de viața și chiar de toanele lui îți atârnă viața! Ușor e să osândești, dar câte fereli și vicleșuguri îți trebuiesc de vrei să nu cazi în ispită și să nu păcătuiești când păcatul te îmbie la fiecare pas, iar ispita te batjocorește pretutindeni!
Nu e mare cinste să-ți târăști traiul din traduceri și reclame neroade. Poate însă că e mai ușor ca văxuitul ghetelor. Dacă nu m-aș fi sfiit să mă așez cu lădița la un colț de stradă să fac concurență țigănușilor, de ce m-aș sfii c-am putut rămâne măcar prin împrejurimile meseriei mele? Firește, viața nu e dulce, dar, la urma urmelor, când mi-a fost cu adevărat dulce?
Și-n vremea aceasta alții… Dar ce mă privesc pe mine ceilalți? Ce mă privesc?… E vorba numai de conștiința mea… De ea e vorba… Sărmana!…