O dată, pe la începutul verii, strajameșterul veni mai radios.
— Am o citație pentru d-ta… Ți-am adus-o înadins eu, ca să nu te sperii… Trebuie să te prezinți la comenduirea austriacă…
— De ce? Iar mă arestați? întrebai eu cu o liniște care mă mira pe mine însumi.
— Ași… ce arestare?… Nu te-aș fi prevenit eu dac-ar fi vorba de așa ceva?… Dar știi d-ta cum e biurocrația noastră… Zice că trebuie să te înregistreze nu știu unde, precum că nu mai ții de noi… în sfârșit, fleacuri…
— Ești sigur d-ta că nu voi fi oprit acolo? îi zisei iarăși, privind drept în fața-i roșcovană.
— Absolut sigur, răspunse dânsul repede. De altfel, am să caut să fiu și eu pe-acolo… Fii liniștit și sigur. Cum te văd și cum mă vezi… Eu, când mi-e simpatic cineva, îl servesc ca pe un frate…
Seara am ținut un sfat de familie. Nevastă-mea mă bocea și-mi prevestea că voi fi arestat, și de astă dată fără întoarcere.
— Cum poți să fii atât de naiv? Cum crezi tu că ungurii o să te lase să le scapi din mână?… De câte ori nu m-ai ascultat ți-a mers rău… Eu zic să nu mai aștepți nicio clipă și să fugi în Moldova… Trebuie să fie cu putință, că doar n-o fi stând pe Siret neamț lângă neamț… Au trecut ei oameni când erau tranșeele pline, dar acuma!…
N-am ascultat-o… Vedeam cum se strânge lațul împrejurul meu, și totuși mă îmbătăm cu speranțe. Poate că n-o fi nimic… Poate că toate bănuielile noastre sunt închipuiri născocite de groaza care ne turbura… Eram ca osânditul la moarte care nădăjduiește până în ultimul moment; vede ștreangul, și tot mai crede că încă n-a venit sfârșitul, că poate…
M-am dus la comenduire. N-am găsit pe nimeni. Chiar atunci se mutau de-acolo biurourile. De-abia a doua zi am putut afla că s-au instalat în strada Doamnei. Am fost îndreptat la un locotenent ungur, care-mi zise, cântărindu-mă bine din ochi:
— Aa… Da, da… Acuma însă ai întârziat. Să te duci în ziua de cincisprezece… în str. Mihai-vodă, numărul…
Aceasta m-a liniștit. Dac-ar fi fost să mă aresteze nu m-ar mai fi amânat. Bine că n-am riscat o fugă care, dacă n-ar fi izbutit, m-ar costa viața poate…
Ziua de cincisprezece cădea într-o luni. Eram atât de sigur că nu mi se mai poate întâmpla niciun rău, încât nici nu spusei nevestei unde mă duc. De ce să mai tremure biata femeie degeaba?
— Să dea Dumnezeu să nu fie nimic, îmi zise ea când ieșii din casă. Dar de ți s-ar întâmpla ceva, mai bine să fugi.
Râsei… Femeia tot femeie. Veșnic cu frica-n spinare…