Da, da, viața nu se oprește nicio clipă.
Trece nepăsătoare peste ruine, peste cadavre, peste toate nenorocirile. Omul trebuie s-o primească așa cum este sau cum vine, fără să murmure sau să se împotrivească.
Și omul e ființa cea mai mlădioasă din lume. Împrejurările îl îndoaie și-l sucesc cum le place. Uitarea se așterne repede peste ziua de ieri. Privirile se îndreaptă veșnic înainte. Ce-a fost ieri nu ne mai interesează. Ne chinuiește numai ce va fi mâine sau poimâine…
Acuma parcă ocupația vrăjmașă ar fi fost de când lumea. Aceeași goană pentru pâinea de toate zilele, același vălmășag pentru un locșor mai bun în viață. Doar că astăzi stăpânirea e străină… Dar cine se mai gândește la stăpânire când stomacul țipă? A amorțit entuziasmul, a pierit idealul… Pâinea, pâinea!…
Aproape două luni de zile uitasem toate acestea.
Trăiam într-o speranță nelămurită. Vedeam realitatea și n-o simțeam. Mi se părea că starea aceasta nu poate să dăinuiască. Trebuie să se sfârșească repede. Cum? Nu-mi dădeam seama.
Acasă ne strânsesem într-o singură odăiță, în subsol. Acolo găteam, mâncam, stăm și dormeam. Țineam gologanii cu șapte ațe. Ziceam că trebuie să ne ajungă negreșit… Până când? Nu știam. Trebuie să ne ajungă…
Zilele însă treceau și speranța se destrăma, se destrăma…
Și iarna parcă înadins se pusese să ne strivească.
— Știi că nu mai avem lemne decât pentru două-trei zile? zise nevastă-mea într-o seară, cu groaza aceea în ochi care te îngheață, pe care o cunosc numai cei nevoiași și înfricoșați de tainele zilei de mâine.
Era zadarnic. N-aveai de unde și mai ales cu ce să iei. Ca să mai întindem mizeria, începurăm să trimitem la vecini oalele cu mâncare, să fiarbă. În odaie nu mai făceam foc decât dimineața și seara, câte puțin, să se dezmorțească aerul. Ziua tot mai trece, și frigul nu se simte atât de mult. După amiazi nevasta și copilașii se cocoțează pe canapea, îmbondoriți în toate straiele ce se găsesc prin casă…
Degeaba. Iarna se întețea. Și nicio licărire de nădejde…
Apoi deodată se răspândi prin oraș: în curând vor începe să plătească lefurile funcționarilor… Guvernul nostru a trimis zece milioane prin Crucea roșie pentru funcționarii din teritoriul ocupat…
Pe când însă dârdâiam și ne mângâiam cu așteptarea aceasta, o adresă de la minister mă anunță că postul meu s-a suprimat pe ziua de cutare. N-am crezut. Am alergat la minister. Mai erau câteva sute suprimați, ca și mine.
Eram revoltat. M-am dus ață la girantul ministerului, un omuleț foarte scund, cu un cap foarte mare, cu niște ochi foarte șireți. A ridicat din umeri.
— Trebuie să facem economii, multe economii.
Avem greutăți enorme…
— Bine, dar asta înseamnă să rămân pe drumuri! Și tocmai acuma, în vreme de ocupație dușmană, când leafa de-aici îmi era singura speranță…
— Aranjează-te aiurea. Acuma e nevoie de oameni muncitori.
— Unde? La nemți, poate…
— Desigur. Toți suntem în slujba lor.
— Vă rog să vă gândiți că nici nu e patriotic ca în asemenea vremuri…
— N-am să primesc de la d-ta lecții de patriotism.
Mă înfuriai deodată.
— Ba ai putea să primești, domnule… Nu se lasă muritori de foame sute de oameni acuma…
Destul de trist…
Am trântit ușa atât de tare, că s-a speriat șeful de cabinet.
În stradă, însă, m-au podidit lacrămile. Nici nu-mi venea să mai vin acasă. Cu mâna goală?… O, ce groaznice sunt asemenea clipe!…