Trecurăm prin coridorul deschis din capul scării în alt antreu, în care dădeau o mulțime de uși. Ea dreapta, într-o odăiță foarte mică, cu ușa deschisă, scria un militar negricios, ciupit de vărsat. Strajameșterul îi puse pe masă o hârtie și-i zise, arătându-mă:
— Duci pe domnul în strada Mihai-vodă!
Cellalt nici nu ridică ochii.
— Bine, bine!
Strajameșterul pieri, îndată, pe altă ușă.
În antreu mai era un demobilizat român, cu șapca în mână, și ovreiul, vesel și mulțumit.
Îmi era atât de cald, mă temeam mereu să nu leșin. Îmi scosei pălăria și începui a-mi face vânt cu desperare. Gândurile-mi vuiau în cap într-un vălmășag înfricoșător. „Sunt pierdut, pierdut, pierdut!” îmi fulgera mereu, ca un refren, și în același timp părerea de rău că nici nu mi-am luat rămas bun de-acasă mă chinuia cumplit. Mă plimbam prin fața odăiței unde scria militarul cu pași grăbiți. Mă uitam mereu spre dânsul și mă frământam să ghicesc ce poate scrie, de ce nu vine odată, să plecăm, să se sfârșească.
Un minut, mult două, poate, să fi trecut. Și deodată îmi reamintii zâmbetul straniu al lui Virgil Ionescu când mi-a făgăduit că pune o vorbă bună pentru mine. De ce zâmbetul acesta?… Apoi parcă auzeam vorbele băiețandrului, de adineaori: unul Adler… Horovitz… Fozocaș… De ce vorbele acestea?…
„Sunt pierdut… Vor să mă omoare! îmi zisei cutremurându-mă. De-aceea atâtea viclenii… Au căutat probe și au găsit… Ce-or fi găsit?… Ce?… Vor să mă omoare!”…
Cu gândul acesta ajunsei până în capul scărei. Când văzui treptele, îmi trăsni în minte ultima posibilitate: să fug, orice ar fi… Trebuie să fug… să fug… să fug!…
Mă întorsei înapoi în antreu, să mai văd ce face militarul. Eram atât de hotărât, cum nu fusesem niciodată în viața mea. Singura scăpare e fuga. Dacă izbutesc… Dacă nu izbutesc…
Tocmai când sosii în dreptul ușii, militarul se vede că isprăvise de scris și se scula. Îmi aruncă o privire plictisită și făcu doi pași spre ieșire. Asta însemna prăbușirea planului meu. Nu se poate!… Un fior de disperare îmi clătină deodată toți nervii.
„Nu se poate… Trebuie să fug!” îmi țiuia necontenit în minte.
Mă repezii ca o fiară la militar și-l izbii cu pumnii în față. Îl văzui cum căzu peste masa de scris, cum i se ridică picioarele în sus… Trăsei repede ușa. Cheia era în broască. O întorsei de două ori…
Când să pornesc spre scară, zării pe demobilizat și pe ovrei. Se uitau la mine cu ochii mari, speriați, nemișcați. Mă gândii să le zic ceva, dar nu puteam, nu aveam glas. Îi pironii însă cu o privire atât de îngrozită, încât rămaseră țintuiți locului… Mersei încet spre scară, parc-aș fi uitat că trebuie să fug. Apoi mă cuprinse deodată o frică mare.
„Repede! repede, cel puțin să nu mă prindă aici! îmi fulgeră prin minte. Doamne-ajută!”…