Pe la cinci și jumătate veni strajameșterul: să-mi strâng tot ce am, căci plec. Tovarășii mă pizmuiau și se mirau. Nu s-a mai pomenit să scape cineva așa de repede…
— Nu ne uita! îmi strigau de la toate ferestrele.
Să ne trimiți nițel tutun!…
Plecam împreună cu un evreu tânăr, ras de mustăți, grăsuliu.
În curtea a doua ne luă în primire alt strajameșter foarte blond, cu mustăți foarte lungi, și cu un dosar foarte mare la subțioară.
După primele tresăriri de bucurie, îndoiala începu iar să mă frământe. Intrai în vorbă cu strajameșterul, care părea foarte prietenos.
— Unde mergem acuma? îl întrebai.
— Ua birou, în strada Doamnei, răspunse dânsul.
— D-ta ce zici, îmi dă drumul?
— Asta nu pot s-o știu. Să vezi ce-ți spune domnul căpitan… Știu însă că înainte de amiazi venise ordin special ca d-ta să fii oprit și păzit bine…
Încetinii pasul de spaimă.
— Dar poate să fi venit acuma alt ordin… La cătănie așa merge, urmă strajameșterul fără să mă privească.
Iar mă mulcomii. Desigur c-a venit acuma vreun ordin. Nevastă-mea trebuie să fi primit scrisoarea, a alergat, au sunat telefoanele și…
— Nici n-ar fi drept să mă țineți, reluai eu mai târziu. Sunt plecat de atâția ani din țara d-voastră…
— Asta nu înseamnă nimic, făcu strajameșterul. În război nu se ține seama de așa ceva… Toată lumea trebuie să meargă la cătănie…
Era vorbăreț. Începu să-mi povestească, cu multe amănunte, cum domnul Iadeș de pe Calea Victoriei, cetățean român de cincisprezece ani, locotenent în armata română, venit acum câteva săptămâni ca demobilizat, a fost înhățat îndată de unguri, trimis la Curtea marțială și condamnat la cinci ani temniță grea… Apoi altul, un doctor, care de la vârsta de șaisprezece ani a trăit în țară, a fost osândit la Cluj la nouă ani temniță, fiindcă a servit în armata română ca medic și a căzut prizonier…
— Mai rău a pățit-o, tot acum în urmă, un profesor, care rămăsese în București, și care fusese odinioară sublocotenent de artilerie la noi… Cineva l-a denunțat, c-așa se întâmplă mai totdeauna… Numaidecât a fost ridicat. În lanțuri l-au pus, și așa l-au dus până la Timișoara, iar acolo l-a osândit la moarte, fiindcă, vezi, avusese grad de ofițer și mi se pare că făcuse și politică împotriva noastră… în război așa este, domnule!… Moartea vine repede…
„Moartea vine repede… repede… repede”… îmi intrase în inimă vorbele acestea ca niște cuie năpraznice…