Ura are nevoie de descărcare, ca și iubirea. Tăinuită, te înăbușe. O simțeam cum mă gâtuia tot mai strâns. Evanghelia ei îmi fusese străină până atunci. Dar acum se înfiripase singură, aproape chiar împotriva voinții mele, care era protivnica urei. Se închegase încetul cu încetul, mi se îngrămădise în inimă și începea să mă doară cu atât mai mult că nu-i puteam da drumul în dragă voie.
Ura e născocitoare și șireată, întocmai ca iubirea. Găsește prilejurile și le exploatează cu îndârjire.
Ura mea a găsit o ieșire îngustă și s-a bucurat…
La Teatrul Național se încuibase o trupă germană de actori, despre care trebuia să vorbim. De obicei, cronicele din ziare sunt niște reportaje convenționale. Gentilețea și indulgența trebuie să predomine într-însele, ca să nu supere pe nimeni; cel mult o aluzie e îngăduită uneori, foarte ușoară și, dacă se poate, spirituală… Cu toate acestea, am început să tratez pe reprezentanții culturii cotropitoare cu ceea ce se cheamă „severitate obiectivă”. Lumea teatrală a observat îndată și și-a frecat mâinile: „Bravo, ăsta ne răzbună și pe noi!”… Cenzura nu se prea sinchisea de afacerile culiselor, cel puțin la început. Corecturile veneau ștampilate probabil fără a fi fost citite… Actorii germani însă s-au revoltat. Așteptau osanale și mulțumiri pentru că au binevoit să se coboare cu arta lor în fața unor barbari striviți. Și ce-au făcut, ce n-au făcut, că într-o bună zi m-am pomenit chemat la șeful cenzurei, un baron foarte spilcuit. S-a sculat în picioare când am intrat, ca să-mi poată spune mai apăsat:
— D-ta vei fi internat la Corabia!
— Dar pentru ce, domnule baron?
— Fiindcă ai o atitudine vădit protivnică puterilor centrale. Între altele, felul cum îți permiți d-ta să scrii despre artiștii noștri este de-a dreptul jignitor.
— Am crezut că în artă e permisă obiectivitatea. Și de altfel cenzura a permis publicarea…
— A permis înadins ca să vedem până unde vei merge… înțelegem noi obiectivitatea dvs., care nu-i altceva decât dușmănie mascată. Nouă nu ne trebuie obiectivitatea d-tale. Noi nu suntem aici ca să lăsăm să se insulte instituțiile noastre… Am terminat. Voi lua măsurile trebuincioase…
Nici nu știu cum am ieșit din biroul domnului baron. Simțeam numai că mi-e foarte cald și că toate se clatină în fața mea.
Două zile au stăruit pentru bietul de mine câțiva fruntași cu trecere, până ce au îmblânzit pe șeful spilcuit. De, în împrejurări de-acestea ura trebuie să se îngrămădească, neputincioasă, în inimi. Când ești sub călcâi, nu ți-e îngăduit nici să te zvârcolești, altminteri îți stârnești singur strivirea zadarnică…