Atât de mare-mi era credința, sau poate naivitatea, că frica încă nu-și făcuse loc în sufletul meu niciun moment până acuma. Nu îmi putea intra în minte că s-ar putea lua cu adevărat Bucureștii, Am avut totdeauna o încredere oarbă în fatalitate, în minunile necunoscutului. Ziua de mâine aproape niciodată nu m-a îngrijit. Vom vedea ce va aduce. În orice caz, puterea întâmplării e necuprinsă. Un minut poate să schimbe brusc toate. Binele poate veni tot atât de brusc ca și răul…
Acuma însă realitatea cea mai cumplită zgâlțâia ușa:
— Vin nemții!…
Trebuia să mă deștept, să înțeleg că primejdia se apropie în goana mare.
Vedeam în fiecare zi, în fiecare ceas cum dispăreau figurile cunoscute. Azi-dimineață a plecat cutare, aseară a plecat cutare, mâine pleacă ceilalți. Dar eu? Eu ce fac?
Întâia oară mi s-a pus întrebarea aceasta într-o vineri seara, la cafeneaua obișnuită, unde veneau aducătorii de vești noi. În loc de vești, în seara aceea au venit cu toții uluiți.
— Peste patru ceasuri plecăm! Adio!… Adio!…
Era cenzura, care pornea. În cafenea, lumina obișnuită. Și fețe multe, speriate, îngrijorate. Și zgomotul surd de glasuri răgușite, grăbite, și scene de despărțire, triste, cu zâmbete de încurajare silite, cu vorbe de nădejde necredincioase… Am ieșit zdrobit. Prin creier îmi hăuia asurzitor întrebarea:
„Eu ce fac?… Ce fac”…
Afară se lăsase o ceață grea, foarte umedă. Oamenii păreau niște stafii zăpăcite. Luminile caselor se zbuciumau, se gâtuiau. Macadamul duduia sub roțile trăsurilor cari alergau în aceeași direcție, spre aceeași țintă, care nu se vedeau și în care, totuși, parcă zăreai fețele înfricoșate de amenințarea vrăjmașă. Vin acasă mâhnit de moarte. Aripile speranțelor sunt frânte. Sufletul e ca o casă pustie în care bate viscolul mai furios decât pe câmpul deșchis.
— S-a sfârșit tot… Mâine plecăm… Mâine, negreșit… Strânge ce crezi, pregătește… Ne ducem… O, ce vremuri deznădăjduite!
Nevastă-mea s-a uitat la mine cu niște ochi de groază. A căutat să mă descoasă, să afle ceva. N-a izbutit. Nu puteam vorbi. Amărăciunea mă înveninase cu trup, cu suflet. Mi-am îngropat obrajii în jurnalele de seară, scormonind vreun rând barem care să-mi redea încrederea, care să abată lovitura nenorocirii. Dar ziarele erau searbede, pline de aceleași fraze convenționale, de aceleași îndemnuri la liniște, încredere… Vorbe goale, care te întristau mai mult, îți profanau parcă durerea…
Pe urmă, noaptea fără somn, fără visuri, fără odihnă… Ce noapte!
Gândurile se năpusteau asupra mea din toate colțurile creierului, înfricoșătoare, chinuitoare, amenințătoare… Numai atunci mi se lămuri situația crâncenă în fața căreia mă aflam… Și nicio ieșire, niciuna!
Dar parcă hotărâsem… Da, da… Mâine plecăm… Mâine!… Unde? Cum?
Întrebări îmi răscoleau tot sufletul… Unde? Cum?
În seara aceea toată averea noastră era de șasesprezece lei și treizeci și cinci bani… Nu mi-e rușine s-o spun. Am fost un biet calic toată viața. Sărăcia lucie s-a răsfățat în casa mea totdeauna. De multe ori nu știam dimineața ce vom mânca seara, iar ziua de mâine era veșnic o problemă. De câte ori nu am stat seara ceasuri întregi așteptând pe vreun prieten sau cunoscut căruia să îndrăznesc a-i cere împrumut câțiva lei pentru coșnița de mâine…
Urâte sunt mărunțișurile vieții, și totuși, ele alcătuiesc temelia, ele ne îndreaptă năzuințele și pașii. Se pot face fraze multe și frumoase despre minciuna materialismului, despre trebuința de-a nu ține seama de daraverile materiale, de-a trăi pentru ideal… De obicei frazele sunt făcute de cei ce au din belșug de toate. În realitate, grija stomacului e cea mai cumplită, ea îți irosește trei sferturi din viață…
Când hotărâsem că mâine plecăm, uitasem mărunțișurile acestea. Fusese idealul care vorbise. Realitatea a venit pe urmă și a decretat că nu se poate pleca mâine. Mai întâi trebuie să avem cu ce să plecăm…
Deci nu vom porni mâine. Mai trebuie să zăbovim câteva zile, până ce încherbălim măcar atâta să putem ajunge până-n Moldova. Acolo vom vedea ce va mai fi… Va să zică, e hotărât: mai stăm câteva zile. Nici primejdia nu e încă imediată… Se poate chiar ca luptele de acuma să se întoarcă în binele nostru, și atunci…
În vremea când asemenea gânduri îmi ardeau în minte, prin noaptea umedă, apăsătoare, huruiau neîncetat camioanele grele, grăbite. Casa se hurduca în răstimpuri, ca o amenințare. Nevasta suspina prin somn, iar copiii zâmbeau visând cine știe ce frumuseți. Candela, în colț, între iconițe ieftine și afumate, se zbuciuma luptându-se cu întunerecul. Lumina slabă, roșcată, tremura mereu în ritmul roților care zdruncinau strada într-o goană furioasă…