Controlorul sări jos cel dintâi la Copăceni și vorbi ceva cu șeful gării, arătându-ne pe noi. Șeful zâmbi, dădu din cap de mai multe ori… Apoi trenul dispăru… Nu știu de ce mă întristai când râmaserăm pe peron singuri.
Dar șeful era foarte amabil. Ne aduse o lampă în sălița de așteptare și ne spuse să fim liniștiți, că acceleratul vine peste vreo două ceasuri…
Acum ne întrebam dacă controlorul va fi explicat bine șefului ce vrem. Căci altminteri ne-am încurca urât… Ne învoirăm să oferim și șefului un pol ca să-l câștigăm definitiv.
Primi, zâmbind, banii.
— N-aveți nicio grije… Se aranjează, zise dânsul cu mândrie.
Trecuse miezul nopții când sosi trenul. Șeful spuse câteva cuvinte controlorului și apoi ne arătă să ne urcăm în vagon.
— Ei, acu ce zici? triumfă Boiangiu. Așa-i că suntem în Moldova?
N-apucă să isprăvească vorba, când controlorul veni însoțit tot de un frânar român care cunoștea pe Boiangiu. Neamțul acesta era îndesat, roșcovan, cu o față sperioasă. Ne ceru permisul de trecere.
— N-avem, îi răspunsei eu trăgând cu ochiul.
Se făcu că nu bagă de seamă și ne ceru biletele.
— N-avem, repetai eu încercând să-i pun în mână doi poli. Tocmai de-aceea vorbisem cu șeful de gară să-ți spună că…
— Da, dar nu mi-a spus așa, făcu dânsul încurcat. Nu se poate fără bilet…
— Desigur. Dar dacă vrei d-ta, se poate, îi zisei cu o nouă sforțare de a-i da banii.
Îi era frică și nu îndrăznea să primească.
— Eu nu pot, murmură foarte zăpăcit. Dacă vă prinde, cad eu în belea… Fără permis nu merge…
Boiangiu explica ceva frânarului, care-mi făcea semne desperate să n-am grije, că se învoiește el cu neamțul. Până nu primea însă controlorul paralele, cum să n-am grije? De aceeași părere trebuie să fi fost și Boiangiu, căci deodată se întoarse către german și-i zise:
— Atunci n-ar fi mai bine să ne dăm jos la Focșani?
Controlorul asudase de zăpăceală. Banii îl ademeneau, dar și frica îl amenința și nu-l lăsa să se hotărască.
— Nu-i nevoie să vă dați jos, zise el clătinând din cap. Acuma, că sunteți aici, puteți merge până la Mărășești, și acolo vom mai vedea…
Vrui să stăruiesc să ne coborâm, dar Boiangiu mă trase de mânecă și-mi șopti repede:
— Taci, că se face!
Neamțul tot se mai perpelea. Se uita la noi, se scărpina la ceafă.
— Dar să nu stați aici. Ăsta-i vagon special, cu prea multă lumină… Poate să vie cineva… Mai bine în clasa a treia… Sunt goale și întunecoase…
— Foarte bine zice dumnealui, sări Boiangiu. Lasă, domnule, că la Focșani trecem în clasa a treia…