Trenul alerga în bezna nopții ca un balaur furios. Eram singuri într-un vagon uriaș, fără o licărire de lumină. Tăceam amândoi. Așteptam. Și cu cât ne depărtam, cu atât ne zvârcoleam mai mult pe bărcile, goale.
— Trebuie să ne dăm jos la Putna-Seacă, zisei eu deodată, cu toate că știam că între Focșani și Mărășești trenul nu se oprește.
— Taci, că acuși pică neamțul, mormăi Boiangiu, dar fără obișnuita-i încredere în glas.
Aprindeam mereu chibrituri să mă uit la ceas: mai sunt patruzeci de minute, treizeci și cinci, douăzeci, un sfert…
— Ai să vezi c-o pățim, făcui eu iarăși, încercând să zâmbesc amar.
— Ași!… Curaj!… Nu lasă neamțul doi poli, se încuraja Boiangiu.
Dar nu se arăta nici barem frânarul român.
Cinci minute…
Și nu venea nimeni…
— Vezi? zisei îngrozit de-a binelea. Acuma ce ne facem?
— Trebuie să vie, că doar am vorbit cu dânșii… N-avea frică!
Scosei capul pe geam. Se vedeau lumini electrice. Soseam…
— Mărășești! auzirăm un glas străin, prelung și parcă dușmănos.
Vagonul nostru era la coadă și rămăsese mai în întunerec.
— Haidem să ne coborâm, murmurai spăimântat, pipăindu-mi geanta. Poate că izbutim să ne strecurăm și noi prin mulțime…
— Stai jos! porunci Boiangiu. Trebuie să vie acuma… Să nu ne pripim!
Mă așezai iar pe bancă. În vagon parcă se împânzise o groază ucigătoare. Se scurseră câteva minute. De pe peron venea zgomotul somnoros de voci amestecate, de pași grăbiți, de strigăte scurte. Apoi deodată niște pași grei care se apropiau.
— Vine controlorul, șopti Boiangiu triumfător.
Ușile vagonului se deschideau pe rând, iar un glas aspru, străin duhnea când mai scurt, când mai prelung, dar mereu amenințător:
— Mărășești!
Ne urnirăm brusc amândoi… Era un soldat german înalt, care controla vagoanele.
— Ah, am sosit! strigai eu, ca și când ne-ar fi deșteptat din somn. Haidem, Boiangiule, c-am sosit!
Coborârăm și pornirăm grăbiți spre peron. N-apucarăm însă să facem nici zece pași, când din urmă neamțul strigă parcă și-ar fi adus aminte brusc de ceva:
— Biletele!… He, he! Biletele!…
Ne făcurăm a nu auzi și mai merserăm puțin. Dar soldatul alergă după noi strigând într-una:
— Biletele!… Unde sunt biletele dvs.?
— Ce bilete, domnule? zisei eu supărat. Ia mai lasă-ne-n pace!…
— Imediat să-mi arătați biletele, ați înțeles?
— Sunt la controlor, domnule…
Iar pornirăm… Neamțul însă se ținea acuma scai de noi.
— Cum la controlor?… Vreau să văd biletele!… Poftim încoace, poftim!
Nu se mai lăsă de noi până nu ne duse la subofițerul care controla permisele de trecere.
— Domnii aceștia n-au bilete! raportă soldatul, foarte mulțumit că ne-a prins.
— Acuma n-am vreme… Treceți colo, zise scurt subofițerul, arătându-ne un colț, în odăița unde se înregistrau permisele. Vom vedea mai târziu ce-i cu d-voastră!…
Era un bărbat voinic, cu o înfățișare închisă, bănuitoare. Își văzu de slujbă tacticos, aruncându-ne doar în răstimpuri priviri piezișe. Noi stăteam încremeniți, uitându-ne la fericiții care se vălmășeau să scape mai repede de formalitățile plictisitoare. Nu mai îndrăzneam nici să vorbim. De-abia din când în când îmi zvârleam ochii la Boiangiu, care își rodea furios și abătut mustățile.
Un maior român intră repede, dând deoparte pe subofițerul german ce stătea în ușă. Era curier.
— Domnule maior, îi zisei, oprindu-l desperat. Uite, ne-au oprit aici ăștia, fiindcă n-avem permise… Te rog, intervino d-ta să ne lase să trecem!… Poate, că d-ta…
— Îmi pare rău, răspunse încurcat maiorul. N-am nicio putere… Aș face-o altfel cu dragă inimă…
Îmbulzeala se potoli încetul cu încetul. O femeie bătrână, cu vreo șapte legături cât ea de mari, fu cea din urmă…
— Ei, ce-i cu d-voastră?… Unde vă sunt biletele? ne întrebă atunci subofițerul frecându-și mâinele.
— Uite ce este, domnule, răspunse Boiangiu. N-avem bilete. Am venit crezând că se poate plăti și aici costul… Suntem niște bieți demobilizați, nevestele ne-au rămas în Moldova și vrem să ne ducem să le luăm… Vai de capul nostru…
Subofițerul ne cântări lung din ochi, chemă pe conducătorul trenului, pe care-l dojeni că nu ne-a arestat imediat, și ne trimise cu un soldat să plătim la casă prețul biletelor, întreit… Ghișeul era tocmai lângă cordonul de soldați români. De-atâta vreme nu mai văzusem dorobanți, și azi?… Ce-ar fi oare să mă arunc deodată dincolo de cordon, pe teritoriul românesc?… Când sunt la un pas de mântuire, mă prăvălesc iar în prăpastie?… E îngrozitor!…
Odaia în care se făcea controlul bagajelor era acuma pustie. O masă murdară și un telefon. Ușa ce dădea spre pământul românesc se zăvorise. Un bec electric atârna din tavan, plin de praf.
— Scoateți tot ce aveți prin buzunare! ne porunci subofițerul.
Vreo trei soldați ne-au cotrobăit prin gente, în vreme ce subofițerul ne cerceta cu de-amănuntul toate hârțuliile de prin buzunare.
— Mâine dimineață veți fi trimiși înapoi la Focșani, să vază acolo mai bine ce-i cu d-voastră! murmură neamțul, înapoindu-ne lucrurile. Până atunci, veți sta într-o baracă…
Dădu ordin unui soldat să ne călăuzească. Toată gara se stinsese. Întunericul apăsa greu. Bâjbâiam și de-abia ne țineam pe urma soldatului.
Merserăm peste câmp, prin gropi și șanțuri, vreo zece minute, până ce dădurăm de o baracă unde furăm primiți de o sentinelă. Înlăuntru mai erau o grămadă de oameni care dormeau pe dușumele: prizonieri ruși, țărani, precupeți… Vântul se văita prin scândurile barăcii.
Era ora patru, și sentinela ne spune că trenul spre Focșani pleacă la ora șapte. Încă trei ceasuri! Mă simțeam atât de istovit, parcă aș fi tras la jug. Groaza mă pătrunsese atât de mult, că nici n-o mai simțeam. Numai o nerăbdare mare mă chinuia. De ce trece vremea așa de anevoie?
Uneori mi se părea un vis urât toată întâmplarea… Va să zică, toate au fost în zadar, toate, toate… îmi venea să-mi smulg părul de necaz că m-am luat după toanele lui Boiangiu. Lui, firește, ce-i pasă? Cel mult o să-l amendeze și să-l trimită acasă… Dar eu, eu? De ce n-am fost eu mai prudent?… Acuma pe mine mă așteaptă moartea… îmi adusei aminte că citeam în ziarele austriace cum că, începând de la cutare dată, toți cei ce vor fugi din armată vor fi judecați sumar și împușcați imediat, spre a se pune capăt dezertărilor… Da, da, îmi aminteam limpede chiar niște reportaje senzaționale despre executarea câtorva nenorociți… Pot eu oare să scap mai ieftin, eu, care trebuie să fiu încondeiat cumplit, de vreme ce fusesem ridicat cu ordine speciale… Și toate acestea fiindcă m-am luat după capul altuia, în loc să-mi fi urmat planurile mele fără riscuri nefolositoare…
Acuma e de prisos orice părere de rău… Acuma s-a sfârșit… Cel puțin de s-ar isprăvi mai repede… Cât mai repede!
Dar ce greu trece vremea! Un minut… un secol…
Mă plimbam desperat prin baraca întunecoasă, împrejurul meu oamenii dormeau, suspinau prin somn, își întindeau oasele… Chiar și Boiangiu descoperise un scaun fără spetează și ațipi îndată… Firește. El ce pierde?
Dar oare de ce nu s-a mirat de loc subofițerul când mi-a citit numele? S-ar putea să nu se știe aici nimic de fuga mea? Sau poate sunt atât de mulți fugari, încât nici nu-i pot ține minte pe toți?… Sau poate poliția austriacilor n-are legături cu cea germană?… O, atunci înseamnă că norocul…
Copilării!… Iar mă agăț de speranțe neroade… Iar?