Începeau zvârcolirile noastre de pace. Într-o zi s-a ivit un automobil românesc pe Calea Victoriei, Ne opream în loc, cu capul gol, cu fața strălucitoare de bucurie.
— Ai noștri… Uite de-ai noștri!…
Șopteam. Nu puteam îndrăzni nici să ne bucurăm…
Oamenii cu greutate plângeau ruinarea țării. S-a isprăvit. Am ajuns robi din stăpâni ce eram. Nu mai e nicio nădejde. Sfârșitul…
Căutau să convingă pe cei ce mai credeau.
În fiecare zi mi se explica amănunțit și mie, cu argumente definitive, că suntem morți și orice optimism e o crimă națională.
— Iată, să presupunem cazul cel mai bun, mă cumințea un gazetar grav. Germania va fi bătută în apus. Bine. Urmează masa verde… Crezi d-ta că Germania nu va avea nicio greutate acolo, chiar bătută?… Ei bine, atunci ea va ceda englezilor, francezilor, belgienilor… tuturor. Dar în chestia noastră nu poate ceda. Pe-aici e plămânul ei… Și când Germania va fi cedat în toate și nu va mai fi în litigiu decât România, îți poți închipui d-ta că aliații vor reîncepe războiul numai pentru noi? Îți poți închipui?… Și chiar să vrea guvernele, crezi că popoarele lor ar consimți să-și mai verse sângele pentru ca noi să luăm Transilvania?
— Toate bune, dar eu totuși pun capul pe tocător că vom avea Ardealul!
Râdea cu o superioritate zdrobitoare.
— Ăsta-i raționamentul sergentului de stradă, nu te supăra… D-ta vezi realitatea, căci trebuie s-o vezi, și totuși te hrănești cu închipuiri. Lumea însă nu se conduce după fantezii, tinere, lumea umblă după lucruri palpabile!
Îndată, pe urmă, un prieten protector mă dojeni cu multă bunăvoință:
— E păcat de d-ta că stai cam în umbră. Profită! Scrie! D-ta ai mult talent… De ce nu încerci să intri în politică? Ai putea fi mai folositor țării. În momentele acestea patrioții adevărați nu-i îngăduit să stea la o parte. Începe! Trebuie să-ți circule numele, să te cunoască lumea… Nu vezi că toți sunt într-o activitate binefăcătoare? Numai d-ta tânjești. Lasă visurile. Trebuie să ne resemnăm cu toții. Dacă scapi prilejul acesta… s-a isprăvit. Acuma e momentul să te ridici, acuma, acuma!
Nu m-am putut supăra. Omul era atât de bine voitor! Bar am răspuns cu aceeași seriozitate:
— Mai curând să mi se usuce amândouă mâinile decât să intru în orgia aceasta funebră… Am scris numai literatură până acuma, și totuși mi se pare că am făcut o crimă. Și poate chiar că este… Dar încă să mai mâzgălesc și politică!… Ș-apoi, vezi, eu încă n-am desperat. Eu mai cred. Va trece întunerecul și trebuie să vină lumina… Cred! Cred!…
M-a compătimit cu privirea. I se părea că sunt cu adevărat vrednic de milă…