În fiecare după-prânz ieșeam în oraș o oră. Ne întâlneam cu toții, cei rămași din cercul de odinioară. Câțiva profesori și câțiva funcționari înlocuiau oarecum o parte din goluri. Aduceam fiecare câte o știre: colo nemții au făcut asta, dincolo bulgarii asta, ici ungurii asta… Pe urmă, mereu despre cei plecați. Ne înduioșam. Și ziceam că tot astfel se vor fi gândind la noi și ei. Ne închipuiam ce vor fi făcând prin Moldova și-i plângeam, precum credeam că ne plâng și ei pe noi. Nici nu ne putea trece prin minte că ei… A, dar să n-o luăm înainte!
Într-o după-amiază eram de-abia vreo cinci la întâlnirea obișnuită. Un chelner ne șopti în mare taină că au început arestările cu duiumul și că hotelul e aproape plin de ostateci; ne spuse chiar câteva nume cunoscute… N-apucarăm însă bine să cercetăm știrea aceasta, care de altfel circula mai vag și prin oraș, când vedem că la intrarea cea mare s-a oprit un ofițer german întovărășit de un civil cu o barbă roșcată încâlcită. Priveliștea nu ne-ar mai fi mișcat, căci acuma soldații inamici inundaseră toate colțurile Bucureștilor și ne obișnuiserăm cu dânșii. Dar ofițerul cu civilul parlamentau… și parcă arătau mereu spre masa noastră. Peste câteva clipe ieșiră amândoi, iar noi respirarăm ușurați.
— Ați văzut cum ne fixau mereu numai pe noi? zise Nicolae Iota, care era cel mai nepăsător, fiindcă înainte de război fusese germanofil furios și chiar scrisese niște broșuri bombastice despre victoriile nemțești.
— Numai să n-o pățim… adăogai eu neliniștit.
— Ași, ce să pățim?! De noi au să se agațe? Ar fi ridicol, râse Iota cu superioritate. Poți dormi fără grije, ți-am mai spus-o și când erai să faci prostia să pleci pe drumuri în lumea mare… N-am avut dreptate?
— O, ce n-aș da acuma să fiu plecat, oriunde, numai să nu-i văd lăfăindu-se…
— Ne vine rândul tuturor, murmură Pilade calm. O să ne ridice pe toți, încetul cu încetul. Sunt sigur…
În clipa aceea ofițerul de adineaori apăru iar, veni drept spre noi, se opri lângă Iota, îl atinse pe umăr, se plecă și-i șopti ceva. Nepăsătorul îngălbeni deodată, apoi se făcu roșu-foc, se sculă în picioare. Ofițerul îl luă deoparte, îi mai zise ceva, foarte încet, și Iota își luă repede paltonul.
— Ce este? Ce este? bâlbâirăm cu toții, uimiți de spaimă.
— Nu știu… Vrea să-mi spuie ceva… Știu eu? șopti dânsul iarăși, galben ca ceara, zăpăcit și uluit.
Plecă cu ofițerul. Șvarțul îi rămase pe masă. Stăturăm câteva minute fără să scoatem o vorbă. Lumea dimprejur de-abia băgase de seamă ce se întâmplase.
— Nu spuneam eu? zise apoi Pilade rupând tăcerea. Au să ne ia pe rând…
Nici nu mai puteam vorbi. Ne uitam unii la alții, cu ochii mari, întrebători, așteptând ceva.
Poate c-o să ne ia îndată și pe noi…
Trecu astfel vreo jumătate de ceas. Pe urmă, apăru un subofițer austriac și merse tocmai la chelnerul care ne servea. După ce schimbară câteva vorbe, chelnerul veni repede și chemă pe Pilade.
— Nu v-am spus? rosti dânsul cu un zâmbet amar. Pe rând mergem…
își căută paltonul; vru să se îmbrace. Austriacul însă făcu semn, râzând, că nu e nevoie. Venise trimis de Iota, care-și uitase bastonul și care ne ruga să-i înștiințăm familia că este arestat la comandatură, deocamdată…
— Când ne mai întâlnim? întrebă unul.
Nu răspunse nimeni. Nu mai îndrăzneam să ne întâlnim. Doar pe-acasă sau poate întâmplător pe stradă… Sau, cine știe, poate nicăiri… Poți să știi ce va mai fi mâine?… Ne-am risipit…